Dincolo de Umbre: Povestea Milicăi și a Jenei

— Milica, nu mai pot! Nu mai pot să stau aici, să mă uit cum Vladimir ne calcă în picioare visele, spunea mama mea, cu ani în urmă, înainte să moară. Atunci nu am înțeles-o. Acum, privind la fereastra crăpată a casei din satul nostru uitat de lume, îi aud vocea răsunând în minte.

Vladimir a plecat într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Fără să spună nimic, fără să privească înapoi. Am rămas doar eu și Jelena, fata mea de șaisprezece ani, cu ochii ei mari și triști, care mă priveau ca și cum așteptau un miracol. Dar eu nu aveam niciun miracol de oferit. Aveam doar o casă care se dărâma peste noi, o grădină plină de buruieni și o inimă frântă.

— Mamă, ce facem acum? m-a întrebat Jelena în acea zi, cu vocea tremurândă.

— O să găsim o cale, i-am răspuns, deși nu credeam nici eu ce spun.

Timp de luni întregi am trăit din conservele rămase prin cămară și din ce mai găseam prin grădină. Satul era mic, iar oamenii vorbeau. „Milica a rămas singură, să vezi că nu rezistă mult fără bărbat”, șușoteau vecinele la poartă. Mă durea fiecare cuvânt, dar cel mai tare mă durea privirea Jenei când mă vedea plângând pe ascuns.

Într-o seară geroasă de iarnă, am găsit-o pe Jelena stând pe prag, cu ochii pierduți în zare.

— Mamă, vreau să plec la oraș. Nu mai pot aici. Nu vreau să ajung ca tine.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Dar nu am lăsat-o să vadă asta.

— Dacă asta vrei, te ajut să pleci. Dar să știi că nu e ușor nici acolo.

A doua zi am început să caut soluții. Am vândut câteva lucruri din casă ca să-i pot plăti drumul și chiria pentru prima lună la o gazdă în Pitești. Am rămas singură, cu pereții reci ai casei și cu amintirile care mă bântuiau noaptea.

Într-o zi, Vladimir s-a întors. Era beat și murdar, cu hainele rupte.

— Milica, dă-mi ceva de mâncare! a urlat el din ușă.

— Nu mai am nimic pentru tine, Vladimir. Ai plecat, rămâi plecat!

A încercat să mă lovească, dar am pus mâna pe telefon și am amenințat că sun la poliție. Pentru prima dată în viață, nu mi-a mai fost frică de el. A plecat clătinându-se și nu l-am mai văzut niciodată.

Au trecut luni. Jelena mă suna des, dar vocea ei era tot mai obosită.

— Mamă, nu găsesc de lucru. Toți vor experiență sau bani pentru „atenții”. M-am săturat să fiu privită de sus doar pentru că vin de la țară.

Îmi venea să urlu de neputință. Am început să cos pentru vecine, să fac curățenie prin sat ca să-i pot trimite bani Jenei. Într-o zi, am primit o scrisoare de la ea:

„Mamă,
Nu știu dacă mai pot. M-am gândit să mă întorc acasă, dar mi-e rușine. Mi-e rușine că nu am reușit nimic. Dar mi-e dor de tine.”

Am plâns toată noaptea. A doua zi am luat autobuzul spre Pitești. Am găsit-o pe Jelena într-o cameră mică și rece, cu hainele împrăștiate peste tot și ochii roșii de plâns.

— Hai acasă, copilul meu! Nu e nicio rușine să cazi. Rușine e să nu te ridici!

Am venit împreună acasă și am început să reconstruim totul de la zero. Am plantat legume în grădină, am vopsit pereții casei și am început să vindem dulcețuri la piață. Încet-încet, oamenii din sat au început să ne respecte pentru curajul nostru.

Într-o zi, primarul satului a venit la noi.

— Milica, ai vrea să lucrezi la cantina socială? Avem nevoie de cineva harnic ca tine.

Am acceptat fără ezitare. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit utilă. Jelena s-a înscris la liceul seral și a început să viseze din nou.

Seara stăm împreună pe prispa casei și vorbim despre viitor. Nu mai suntem aceleași femei speriate care tremurau la fiecare zgomot al ușii.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc încă în umbră? Câte Jeleni își pierd speranța înainte să apuce să viseze? Poate povestea noastră le va da curajul să lupte pentru lumină.