Dintre toate lucrurile, au ales mașina: Povestea luptei mele pentru familie

— Nu putem veni azi, Irina, trebuie să ducem mașina la spălat. Știi cât ținem la ea, nu vrem să se zgârie, a spus soacra mea, Valeria, cu vocea ei calmă, dar rece. Am închis telefonul încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Anton, băiețelul nostru de trei ani, se juca pe covor cu o mașinuță roșie și mă privea cu ochii lui mari, întrebători.

— Vine bunica? a întrebat el cu speranță.

— Nu azi, puiule… poate data viitoare, am răspuns încercând să zâmbesc.

Adevărul e că nu era prima dată când primeam același refuz. De când au cumpărat mașina aceea scumpă, părinții lui Radu, soțul meu, parcă au uitat că au un nepot. În fiecare weekend găseau alt motiv: ba că trebuie să schimbe uleiul, ba că nu pot ieși pe ploaie ca să nu se murdărească mașina, ba că au programare la service. Mă simțeam ca un personaj secundar în propria mea familie.

Radu încerca să mă liniștească.

— Lasă-i, Irina, știi cum sunt… mereu au fost obsedați de lucrurile lor. Anton are pe cineva care îl iubește: pe noi.

Dar eu nu puteam accepta atât de ușor. Am crescut într-o familie în care bunicii erau centrul universului copilăriei mele. Îmi amintesc cum bunica Ileana mă lua de mână și mergeam la piață sau cum bunicul Vasile îmi citea povești la culcare. Nu puteam înțelege cum cineva poate pune o bucată de metal înaintea unui copil cu ochii luminoși și inima deschisă.

Într-o duminică, am decis să mergem noi la ei. Am sunat înainte.

— Venim cu Anton să vă vedem! am spus cu entuziasm.

— Of, Irina… tocmai am dat cu ceară pe mașină și nu vrem să se atingă nimeni de ea. Poate altădată? a răspuns Valeria.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu a văzut expresia mea și a oftat.

— Hai să mergem în parc, Irina. Nu are rost să ne mai rugăm de ei.

Dar eu nu puteam renunța. Seara, după ce Anton a adormit, am început să plâng în tăcere. M-am gândit la toate momentele pe care le ratează: primul lui desen, primul lui cântecel, felul în care râde când îl gâdil sau când îi citesc povești cu dragoni și prințese. Cum pot niște bunici să nu-și dorească să fie parte din toate astea?

Am decis să vorbesc deschis cu Valeria și cu socrul meu, Mircea. I-am invitat la noi la masă într-o seară de vineri.

— Vrem doar să stăm de vorbă, fără nicio ocazie specială, le-am spus la telefon.

Au venit, dar au parcat mașina la două străzi distanță ca „să nu se zgârie”. Au intrat în casă cu pași mici, privindu-se complice.

— Ce face Anton? a întrebat Mircea fără prea mult entuziasm.

— Doarme deja… dar voiam să vorbim despre el. Știți… îi e dor de voi. Mă întreabă mereu când veniți sau dacă îl luați la plimbare.

Valeria a oftat și s-a uitat spre Radu ca și cum ar fi căutat ajutor.

— Irina, știi că îl iubim pe Anton… dar suntem obosiți. Mașina asta e singura noastră bucurie acum. Ne-am chinuit o viață întreagă să avem ceva al nostru.

— Dar Anton e al vostru! am izbucnit eu fără să-mi dau seama. E nepotul vostru! Cum puteți pune o mașină înaintea lui?

Mircea s-a încruntat.

— Nu e vorba că punem mașina înaintea lui… doar că vrem liniște. Copiii mici fac gălăgie, murdăresc… Noi nu mai avem răbdare pentru asta.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Radu a încercat să detensioneze atmosfera.

— Poate găsim o cale de mijloc… Poate mergeți cu el la plimbare în parc, fără să vină acasă…

Valeria a dat din cap.

— Poate… vedem noi…

Au plecat devreme în acea seară. Am rămas privind masa goală și jucăriile împrăștiate prin sufragerie. M-am simțit mică și neputincioasă.

În următoarele săptămâni am încetat să mai insist. Am început să mă concentrez pe micile noastre bucurii: ieșirile în parc cu Anton, serile când desenam împreună sau când îl învățam poezii pentru grădiniță. Dar undeva în sufletul meu rămânea mereu întrebarea: oare e vina mea? Poate am fost prea insistentă? Poate nu i-am făcut să se simtă bineveniți?

Într-o zi, Anton s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Mami, când o să vină bunica cu mine la leagăn?

Nu am știut ce să-i răspund. I-am zâmbit trist și l-am luat în brațe.

Timpul a trecut și relația cu socrii mei a rămas rece. Au continuat să-și trăiască viața în jurul mașinii lor perfecte, iar noi ne-am construit propriile amintiri fără ei. Uneori îi văd pe stradă, lustruind cu grijă caroseria sau discutând despre ultimul model apărut pe piață. Mă întreb dacă simt vreodată lipsa unui râs de copil sau a unei îmbrățișări sincere.

Acum stau și mă gândesc: oare chiar atât de greu e să alegi oamenii înaintea lucrurilor? Sau poate unii oameni pur și simplu nu știu cât valorează o clipă petrecută alături de cei dragi? Voi ce ați face în locul meu?