Dispariția lui Vlad: Povestea unei mame care a pierdut totul într-o singură zi

— Doamnă Ionescu, vă rog, deschideți! E urgent!
Bătaia insistentă în ușă m-a smuls din gândurile mele. Era o dimineață mohorâtă de aprilie, ploaia bătea în geamuri ca niște degete reci. Am deschis ușa și am văzut o tânără cu ochii umflați de plâns, hainele ude lipite de trupul firav.
— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.
— Sunt Ana… Ana Popescu. Sunt logodnica lui Vlad. Vlad… fiul dumneavoastră… a dispărut acum două săptămâni și nu mai știu ce să fac!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad? Disparut? Nu era posibil. Îl sunasem acum câteva zile, nu răspunsese, dar am pus totul pe seama serviciului.
— Nu poate fi adevărat… Vlad nu mi-a spus nimic despre tine, despre voi…
Ana a izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe canapea. Am încercat să o liniștesc, dar mâinile îmi tremurau.

Așa a început coșmarul meu. Am sunat la poliție, la prieteni, la colegii lui Vlad de la firmă. Toți păreau surprinși, unii chiar indiferenți. „E băiat mare, poate are nevoie de o pauză”, mi-a spus șeful lui cu un zâmbet fals. Dar eu știam că Vlad nu ar fi plecat fără să mă anunțe.

În zilele care au urmat, Ana a rămas la mine. Împărțeam tăcerea și spaima. Seara, când credeam că doarme, o auzeam plângând în pernă. Într-o noapte, am intrat la ea în cameră.
— Ana, trebuie să-mi spui tot ce știi. Orice detaliu contează!
Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Vlad era agitat în ultima vreme. Primitese niște amenințări… Nu voia să-mi spună despre ce e vorba, dar cred că avea legătură cu niște bani de la serviciu.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Vlad nu fusese niciodată implicat în probleme cu banii. Sau cel puțin așa credeam eu…

A doua zi am mers împreună la poliție. Inspectorul Dobre ne-a ascultat cu răbdare, dar am simțit că nu ne ia în serios. „Sunt multe dispariții voluntare la vârsta asta”, a spus el ridicând din umeri. Dar pentru mine nu era o simplă statistică – era fiul meu!

Am început să caut singură răspunsuri. Am găsit agenda lui Vlad ascunsă într-un sertar. Printre notițe despre proiecte și întâlniri, am găsit un nume scris cu litere mari: „Mihai C.” Nu cunoșteam niciun Mihai C., dar am decis să aflu cine este.

L-am găsit pe Facebook – Mihai Cernat, coleg de facultate cu Vlad. L-am sunat sub pretextul că organizez o reuniune de familie și vreau să-l invit și pe el.

— Doamnă Ionescu, Vlad nu mi-a mai scris de mult… De fapt, ultima dată când l-am văzut era foarte nervos. Mi-a zis că trebuie să dispară pentru o vreme… Nu știu mai multe, vă jur!

Am închis telefonul cu inima strânsă. Ce se întâmplase cu adevărat? De ce nu mi-a spus nimic?

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am certat cu Ana – ea mă acuza că nu l-am cunoscut destul pe Vlad, eu îi reproșam că nu mi-a spus mai devreme despre dispariție.

— Dacă mi-ai fi spus din prima zi, poate îl găseam! am țipat la ea.
— Am sperat că se întoarce! Nu voiam să vă sperii… a răspuns ea printre lacrimi.

Tensiunea dintre noi creștea pe zi ce trecea. Mama mea mă suna zilnic și mă certa:
— Tu ești de vină! L-ai împins spre muncă și stres! Dacă îl lăsai să facă ce vrea el…
— Mamă, te rog! Nu acum!

Simțeam cum mă sufoc între vinovăție și neputință.

După o săptămână de căutări zadarnice, am primit un plic anonim la ușă. În el era o fotografie cu Vlad legat la mâini și un bilet: „Nu sunați poliția dacă vreți să-l mai vedeți!”

Am simțit cum mi se oprește inima. Ana a leșinat când a văzut poza.

Am mers imediat la poliție cu plicul. Inspectorul Dobre a devenit brusc interesat.
— De ce nu ne-ați spus mai devreme despre amenințări? m-a întrebat acuzator.
— N-am știut! Nimeni nu mi-a spus nimic!

Au urmat zile de interogatorii, telefoane ascultate, vizite la bancă – Vlad avea un credit mare pe numele lui, despre care nu știam nimic.

Într-o seară târzie, Ana a venit la mine cu ochii goi:
— Cred că totul e din vina mea… Eu l-am rugat să mă ajute cu niște bani pentru fratele meu. El s-a împrumutat ca să mă ajute…

Am izbucnit în plâns. Toată viața m-am străduit să-i ofer lui Vlad tot ce avea nevoie și totuși nu mi-a cerut niciodată ajutorul.

După două luni de coșmaruri și speranțe spulberate, poliția l-a găsit pe Vlad într-o casă părăsită la marginea orașului. Era slăbit, speriat, dar viu.

Adevărul a ieșit la iveală: fusese șantajat de un fost coleg care îi descoperise secretul creditului și îl amenința că va spune totul familiei și angajatorului dacă nu îi dă bani.

Vlad s-a întors acasă, dar nimic nu a mai fost ca înainte. Relația mea cu el era plină de tăceri apăsătoare; Ana s-a mutat la sora ei; mama mea nu mai vorbea decât despre „greșelile tinereții”.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? Cum am putut să nu-mi cunosc propriul copil? Și dacă nici cei pe care îi iubim cel mai mult nu au curajul să ne spună adevărul… ce fel de părinți suntem noi?

Poate că fiecare familie are propriile ei secrete – dar oare câte dintre ele pot distruge vieți?