Doar un pic de pâine, vă rog!

— Doar un pic de pâine, vă rog! Glasul răgușit al femeii m-a izbit ca un ciocan în tâmplă, în timp ce mă grăbeam spre metrou, cu gândurile împrăștiate după o zi lungă la birou. M-am oprit brusc, aproape să scap punga cu pâine caldă pe care o țineam strâns la piept. Lenuța stătea pe trotuar, cu un copil murdar în brațe și ochii mari, umezi, fixați la mine.

— Nu am bani, am zis fără să mă gândesc, dar privirea ei m-a făcut să mă simt vinovată. Era frig, iar hainele ei subțiri abia îi acopereau pielea. Copilul tușea încet, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu vreau bani, doar ceva de mâncare pentru băiatul meu. Vă rog, doamnă! a insistat ea, cu vocea tremurândă.

Am oftat și i-am întins pâinea. Copilul a apucat-o cu ambele mâini, mușcând lacom. Am simțit o căldură ciudată în piept, dar și o umbră de suspiciune. În ultimul timp, auzisem atâtea povești despre cerșetori care păcălesc oamenii, încât nu mai știam ce să cred.

Ajunsă acasă, i-am povestit soțului meu, Doru. El a râs amar:

— Tu chiar crezi că femeia aia nu are ce mânca? Sunt o grămadă care fac bani frumoși din milă. Ai văzut la televizor? Unii au apartamente și mașini!

M-am simțit prost. Poate avea dreptate. Dar chipul copilului nu-mi ieșea din minte. În acea noapte am visat-o pe Lenuța stând în ploaie, cu ochii goi și mâinile întinse spre mine.

A doua zi, am trecut din nou pe acolo. Era tot acolo, dar fără copil. M-am apropiat și am întrebat-o:

— Unde e băiatul?

— L-am lăsat la sora mea, să nu stea toată ziua în frig. Azi cerșesc doar eu.

Am privit-o atent. Avea mâinile crăpate și obrajii roșii de ger. Am scos din geantă un sandviș și i l-am dat.

— Mulțumesc, doamnă! Să vă dea Dumnezeu sănătate!

Am plecat mai liniștită, dar în zilele următoare am început să observ ceva ciudat: Lenuța apărea mereu cu alt copil lângă ea. Uneori era o fetiță blondă, alteori un băiat mai mare. Într-o zi am văzut-o urcând într-o mașină scumpă parcată după colț.

M-am simțit trădată. Mânia mi-a crescut în piept ca un foc mocnit. În seara aceea, la cină, i-am spus lui Doru:

— Aveai dreptate. Ne păcălesc pe față! Cum să mai ai încredere?

El a dat din umeri:

— Asta e România. Fiecare se descurcă cum poate.

Dar nu puteam să uit privirea ei din prima zi. Poate era totuși disperare adevărată acolo? Sau doar talent de actriță?

Într-o duminică dimineață am decis să o urmăresc discret după ce și-a terminat „programul”. A traversat strada, s-a strecurat printre blocuri și a intrat într-un apartament vechi, cu tencuiala căzută. Am așteptat câteva minute și apoi am bătut la ușă.

— Cine e? a întrebat o voce slabă.

— O cunoștință… de la piață, am bâiguit eu.

Ușa s-a deschis încet. Lenuța era acolo, fără machiajul murdar de pe față, cu părul prins într-un coc dezordonat. În sufragerie erau patru copii care se jucau cu niște jucării vechi.

— Ce vrei? a întrebat ea suspicioasă.

— Am vrut doar să văd dacă… dacă chiar ai nevoie de ajutor.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea unui pat:

— Doamnă, nu cerșesc de plăcere. Am rămas singură cu copiii după ce bărbatul meu a murit la muncă în construcții. N-am școală, n-am serviciu… Ce să fac? Statul nu mă ajută cu nimic! Dacă nu ies pe stradă, nu avem ce mânca.

Am privit în jur: pereți scorojiți, frigider gol, copii desculți. M-a cuprins rușinea pentru gândurile mele rele.

— Dar mașina aia scumpă?

A râs trist:

— E a unui vecin care mă mai duce uneori la piață să vând flori sau să aduc pâine mai ieftină de la marginea orașului. Dacă mă vezi urcând acolo nu înseamnă că e a mea…

Am plecat cu inima grea și mintea plină de întrebări. Cât de ușor judecăm fără să știm? Cât adevăr e în fiecare poveste spusă pe fugă la colțul străzii?

În zilele următoare am încercat să ajut altfel: i-am adus haine pentru copii și i-am pus în legătură cu o asociație care oferea sprijin mamelor singure. Dar mereu rămânea o umbră de îndoială: oare chiar toți cei care cer au nevoie? Sau unii profită de mila noastră?

Acum, când trec pe lângă cineva care cere ajutor, mă opresc mereu o clipă și mă gândesc: dacă aș fi eu în locul lor? Ce aș face ca să-mi hrănesc copiii? Și dacă nu-i ajutăm noi pe cei care chiar au nevoie… cine o va face?