Două focuri în același suflet: Povestea unei alegeri nespuse

— Nu poți fi serios, Vlad! Cum să renunți la facultate pentru muzică? Ai idee cât am muncit să ajungi aici?

Vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, luminată doar de becul galben care tremura la fiecare rafală de vânt. Mâinile lui, bătătorite de ani de muncă pe șantier, strângeau cana de ceai ca și cum ar fi vrut să-i smulgă răspunsul pe care nu-l primeam niciodată. Mama stătea la masă, cu ochii închiși, ca și cum ar fi putut să oprească totul dacă nu vedea.

Eu? Eu eram prins între două focuri. Unul ardea mocnit, alimentat de visele mele: scena, chitara, aplauzele. Celălalt mă mistuia încet, făcut din așteptările lor, din frica de a-i dezamăgi, din rușinea că poate nu sunt destul de bun pentru lumea lor.

— Tată, nu pot să trăiesc viața ta. Nu pot să fiu inginer doar pentru că tu ai vrut asta pentru mine. Muzica e tot ce am!

Am simțit cum vocea mi se rupe la jumătate, ca o coardă prea întinsă. El s-a ridicat brusc, scaunul s-a izbit de gresie. Pentru o clipă am crezut că o să mă lovească. Dar nu. Doar a ieșit pe ușă, lăsând în urmă un gol mai mare decât orice palmă.

Mama a deschis ochii și m-a privit cu o tristețe care m-a făcut să vreau să fug. Dar nu am fugit. Am rămas acolo, cu capul în mâini, ascultând ploaia care bătea în geam ca un refren trist.

A doua zi am plecat la repetiții cu trupa mea. În subsolul blocului lui Radu mirosea a mucegai și a vise neîmplinite. Dar acolo eram eu însumi. Când am început să cântăm „Fără tine”, am simțit pentru prima dată că focul meu poate lumina ceva, nu doar să ardă.

— Vlad, ai scris piesa asta pentru cineva? m-a întrebat Radu după ce am terminat.

— Pentru mine, cred… și pentru toți cei care nu pot spune ce simt.

Am râs amar. Știam că niciun cântec nu va repara ce s-a rupt acasă. Dar măcar aici nu trebuia să mă prefac.

Seara m-am întors târziu. Tata era în sufragerie, cu televizorul dat încet. M-am așezat lângă el fără să spun nimic. După câteva minute, a vorbit el:

— Știi… și eu am vrut altceva când eram tânăr. Dar n-am avut curaj. Poate că tu ai.

Nu m-am uitat la el. Mi-era teamă că dacă îl privesc, o să cedez și o să renunț la tot.

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: ziua la facultate, noaptea la repetiții. Notele mele au început să scadă. Tata nu mai spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă.

Într-o zi, după un concert mic într-un bar din centru, o femeie s-a apropiat de mine.

— Ai talent, băiete. Nu-l irosi.

Mi-a lăsat o carte de vizită: „Irina Popescu – manager artistic”. Am simțit cum inima mi-o ia razna. Era șansa mea! Dar când am ajuns acasă și le-am spus părinților, mama a început să plângă.

— Vlad, dacă pleci… dacă renunți la facultate… ce o să spunem lumii? Ce o să faci dacă nu reușești?

Am stat mult în noaptea aceea pe balcon, privind luminile orașului. M-am gândit la toți prietenii mei care au ales calea sigură și la cât de goi par uneori ochii lor. M-am gândit la tata și la visurile lui îngropate sub betoane și facturi.

A doua zi am luat decizia: am renunțat la facultate și am acceptat oferta Irinei. Tata nu mi-a vorbit două luni. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat.

Au trecut ani de atunci. Am avut succes, dar și eșecuri amare. Am dormit pe canapele străine, am cântat pentru trei oameni într-un club aproape gol și am simțit uneori că focul meu se stinge.

Într-o seară, după un concert mare la Sala Palatului, tata a venit la mine în culise. Nu a spus nimic. Doar m-a îmbrățișat strâns, ca atunci când eram copil și mă temeam de întuneric.

Acum știu: fiecare dintre noi poartă două focuri în suflet — unul al visului și unul al fricii. Care arde mai tare? Cel pe care îl hrănești.

Mă întreb adesea: dacă aș fi ales altfel, aș fi fost mai fericit sau doar mai liniștit? Voi ce foc hrăniți în voi?