Duminicile fără glas: când familia se destramă la masă
— Mamă, Irina ar vrea să discutăm ceva…
Vocea lui Vlad tremura ușor, iar eu simțeam deja un nod în gât, deși nu știam încă ce urma să aud. Era duminică dimineața, iar eu tocmai scosesem cozonacul din cuptor, mirosul dulce umplând bucătăria mică din apartamentul meu de la etajul patru. Duminicile erau sfinte pentru mine. De când Vlad se căsătorise cu Irina, mergeam la ei aproape în fiecare săptămână. Era ritualul nostru: eu aduceam desertul, Irina gătea felul principal, iar Vlad deschidea o sticlă de vin. Ne adunam toți la masă, povesteam, râdeam, uneori ne contraziceam pe teme politice sau despre cum se crește un copil în ziua de azi. Dar mereu plecam acasă cu inima plină.
— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.
— Uite… Irina crede că ar fi bine să… să nu mai vii duminica asta. Și poate nici celelalte duminici…
Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au rămas suspendate deasupra mesei, cu șervetul alb mototolit între degete.
— De ce? Ce-am făcut?
Vlad a oftat și a evitat să mă privească.
— Nu e vorba că ai făcut ceva rău… Doar că… Irina simte că are nevoie de mai mult spațiu. Că uneori… poate e prea mult pentru ea. Știi cum e cu copiii mici, cu oboseala…
M-am uitat la poza lor de pe perete: Vlad ținând-o pe Maria, fetița lor de trei ani, iar Irina zâmbind larg. M-am gândit la toate duminicile în care îi ajutam să strângă masa, în care îi citeam Mariei povești sau îi aduceam prăjituri făcute după rețetele mamei mele. Am simțit o furie mocnită amestecată cu o tristețe grea.
— Spațiu? Dar eu nu vin să vă sufoc… Vin să fiu cu voi. Să fim o familie!
Vlad a ridicat din umeri neputincios.
— Știu, mamă. Dar trebuie să respectăm și dorința Irinei…
Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu cozonacul răcit și tăcerea apăsătoare care părea să umple fiecare colțișor al casei.
În zilele care au urmat, am încercat să-mi ocup timpul: am ieșit la piață, am vorbit cu vecina de la doi despre pensii și prețuri, am citit ziarul din scoarță-n scoarță. Dar duminica următoare m-a găsit tot singură, privind la ceas și întrebându-mă dacă Vlad și Irina stau acum la masă fără mine. Dacă Maria întreabă de „buni” sau dacă deja m-au uitat.
Am încercat să vorbesc cu Irina. Am sunat-o într-o seară:
— Irina, aș vrea doar să știu dacă am greșit cu ceva…
A tăcut câteva secunde.
— Nu ai greșit nimic grav… Doar că uneori simt că nu pot fi eu însămi când ești aici. Că trebuie să fac totul perfect, să nu te dezamăgesc. Și mă obosește asta…
Am vrut să-i spun că nu vreau perfecțiune, doar prezență. Că nu judec, ci iubesc. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.
— Înțeleg… am șoptit.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea și la cum venea la noi duminica, cu sacoșa plină de bunătăți și povești din tinerețea ei. Atunci mi se părea uneori prea mult, dar acum aș da orice să mai aud râsul ei în bucătărie.
Au trecut luni. Vlad mă suna tot mai rar. Maria creștea fără ca eu să-i văd primii pași sau să-i aud primele poezii recitate timid. Prietenele mele mă întrebau la cafea:
— Ce-ai făcut de te-au dat afară din casă?
Nu știam ce să răspund. Poate că am iubit prea mult? Poate că n-am știut când să mă retrag?
Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Maria întreabă de tine. Poate vii sâmbătă după-amiază?”
Am mers cu inima strânsă. Irina m-a întâmpinat rece, dar Maria a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strigând „buni!”. Am stat împreună două ore, dar atmosfera era tensionată. Orice gest părea analizat, orice vorbă cântărită.
Pe drumul spre casă m-am întrebat dacă familia noastră va mai fi vreodată ca înainte. Dacă duminicile acelea pline de râsete și miros de cozonac s-au dus pentru totdeauna.
Poate că uneori iubirea sufocă fără să vrem. Poate că distanța doare mai tare decât orice ceartă spusă pe față.
Mă întreb: unde se termină grija și unde începe invadarea spațiului celuilalt? Oare voi mai avea vreodată un loc la masa lor sau trebuie să-mi găsesc alt rost? Voi ce ați face în locul meu?