După trădarea nurorii mele, nu mai are loc în casa mea

— Nu pot să cred că ai spus asta, Irina! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință. Toți ochii erau ațintiți asupra noastră, iar masa de Paște, care trebuia să fie un moment de liniște și bucurie, se transformase într-un câmp de bătălie. Lumina caldă a lămpii din sufragerie părea să nu mai încălzească pe nimeni.

Irina, cu ochii ei verzi și reci, stătea dreaptă pe scaun, cu mâinile împreunate pe genunchi. Nu părea deloc afectată de reacția noastră. Soțul meu, Gheorghe, încerca să-și ascundă nervozitatea în spatele unui pahar de vin, iar fiul meu, Vlad, se uita când la mine, când la ea, ca un copil prins între două lumi.

Totul a început cu o simplă întrebare: „Irina, ce părere ai despre vecinii noștri?” A zâmbit strâmb și a început să povestească, cu o voce prea calmă pentru ceea ce urma să spună:

— Știți că domnul Popescu are o amantă de ani buni? Și că doamna Maria a pierdut casa la jocuri de noroc? Dar nu doar vecinii au secrete…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu-mi plăceau bârfele, dar ceea ce a urmat a fost mult mai grav. Irina a început să dezvăluie detalii intime despre fiecare dintre noi. Despre cum Gheorghe a pierdut banii la bursă fără să-mi spună. Despre sora mea, Camelia, care avusese o aventură cu un coleg de serviciu. Despre mine… despre mine a spus că am ascuns ani de zile faptul că am avut depresie după moartea mamei mele.

— De unde știi toate astea? am întrebat-o cu voce stinsă.

— O femeie inteligentă observă totul. Și uneori oamenii vorbesc mai mult decât cred, a răspuns ea, ridicând din umeri.

Vlad a încercat să o oprească:
— Irina, te rog… Nu e momentul.

Dar ea nu s-a oprit. A continuat să arunce cuvinte ca niște cuțite. Am văzut cum Camelia s-a ridicat de la masă și a ieșit plângând. Gheorghe s-a retras în bucătărie. Eu am rămas încremenită.

După acea seară, nimic nu a mai fost la fel. Vlad a încercat să mă convingă că Irina doar „a vrut să fie sinceră”, dar eu știam că nu era vorba de sinceritate, ci de dorința de control și putere. În zilele următoare am aflat că Irina îi spusese și vecinei mele, doamna Stanciu, despre problemele noastre de familie. M-am simțit trădată și expusă.

Am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Mamă, Irina nu e rea. Doar că… nu știe când să se oprească.
— Vlad, nu pot trăi cu cineva care îmi distruge familia din interior. Dacă vrei să fii cu ea, e alegerea ta. Dar în casa mea nu mai are ce căuta.

A urmat o perioadă grea. Vlad s-a mutat cu Irina într-un apartament mic din cartierul Titan. Gheorghe m-a acuzat că „îmi alung copilul”, iar Camelia nu mi-a mai vorbit luni întregi. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Vlad a venit la mine:
— Mamă… Irina e însărcinată.
M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe inima. Mi-am dorit mereu nepoți, dar nu așa… nu cu prețul liniștii mele sufletești.

— Vlad, îmi pare rău pentru tine. Dar decizia mea rămâne aceeași.

Au trecut luni în care am trăit cu sentimentul vinovăției și al pierderii. Seara mă uitam la pozele vechi cu Vlad copil și mă întrebam unde am greșit ca mamă. Prietenele îmi spuneau că „trebuie să iert”, dar eu simțeam că dacă i-aș permite Irinei să revină în viața noastră, totul s-ar destrăma din nou.

În Ajunul Crăciunului, Vlad m-a sunat:
— Mamă… putem veni la tine? Doar pentru câteva ore…
Am stat pe gânduri mult timp înainte să răspund:
— Vlad, tu ești mereu binevenit. Dar pe Irina nu pot s-o primesc încă.

A venit singur. Am plâns amândoi în fața bradului. Mi-a spus că Irina nu înțelege de ce sunt atât de dură.
— Pentru că uneori trebuie să pui limite ca să-ți protejezi sufletul, Vlad. Chiar dacă doare.

Acum stau singură în sufragerie și mă întreb: oare am făcut bine? Oare există iertare pentru cei care ne trădează sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea: ce ați fi făcut în locul meu?