După treizeci de ani de căsnicie, soțul meu mi-a spus că vrea să înceapă o viață nouă: Nu eram pregătită să rămân singură

— Nu mai pot, Maria. Vreau să încep o viață nouă.

Am rămas cu lingura suspendată deasupra bolului cu supă cremă de dovleac, aburul cald mi-a învăluit fața, dar nu am mai simțit niciun miros. Doru stătea în fața mea, cu umerii căzuți, privirea pierdută undeva pe lângă mine. În bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, timpul s-a oprit. Nici nu știu cât am tăcut. Am auzit doar ticăitul ceasului de pe perete și, undeva în depărtare, lătratul unui câine.

— Ce vrei să spui? am șoptit, de parcă dacă aș fi vorbit mai tare, totul s-ar fi prăbușit peste mine.

— Maria, nu mai pot. M-am săturat să trăiesc așa. Simt că m-am pierdut pe mine. Vreau altceva. Vreau să fiu liber.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece de noiembrie. Treizeci de ani împreună. Treizeci de ani de compromisuri, de certuri și împăcări, de vacanțe la mare cu copiii, de rate la bancă și facturi plătite la limita răbdării. Și acum… asta?

— E cineva? am întrebat, cu vocea tremurândă.

A ezitat o clipă. Apoi a dat din cap încet.

— O cheamă Irina. E mai tânără… mult mai tânără decât noi. Dar nu despre asta e vorba. Pur și simplu… cu ea simt că trăiesc din nou.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să trag aer în piept. Blocurile cenușii din jur păreau mai apăsătoare ca niciodată. Am privit spre locul unde, cu ani în urmă, îl țineam pe Vlad în brațe și îi arătam stelele. Acum Vlad era la Cluj, student la Medicină, iar Ana lucra la o multinațională în București și venea acasă doar duminica.

M-am întors în bucătărie. Doru încă stătea acolo, cu mâinile strânse pe genunchi.

— Și copiii? Ce le spui?

— Sunt mari, Maria. O să înțeleagă…

— Nu! Nu o să înțeleagă! Pentru că nici eu nu înțeleg!

Mi-au dat lacrimile. Am început să plâng fără rușine, fără să mă mai ascund după perdeaua de demnitate pe care o ținusem atâția ani între noi.

— Tu știi ce înseamnă să rămâi singură la vârsta asta? Să te trezești dimineața și să nu ai cui să-i faci cafeaua? Să nu mai ai pentru cine găti? Să nu mai aștepți pe nimeni seara?

Doru a oftat adânc.

— Îmi pare rău… Dar nu mai pot trăi pentru alții. Vreau să trăiesc pentru mine.

A doua zi dimineață, Doru și-a făcut bagajul. A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură într-un apartament prea mare și prea tăcut. Zilele au trecut greu. M-am trezit făcând cafea pentru doi din obișnuință, punând două farfurii pe masă și apoi râzând amar de propria prostie.

Ana a venit într-o seară, după ce i-am dat vestea la telefon.

— Cum a putut să facă asta? a izbucnit ea. După tot ce ai făcut pentru el!

— Nu știu… Poate că am greșit undeva… Poate că am uitat să mai fim iubiți și am devenit doar colegi de apartament.

Ana m-a luat în brațe și am plâns amândouă. Vlad a sunat din Cluj:

— Mamă, dacă ai nevoie de mine, vin acasă oricând. Nu-l judeca prea aspru pe tata… poate nici el nu știe ce vrea cu adevărat.

Au urmat luni grele. Prietenele mă sunau, mă invitau la cafea sau la teatru. Uneori mergeam, alteori refuzam politicos și rămâneam acasă, uitându-mă la fotografii vechi: nunta noastră din ’94, excursia la Sinaia cu copiii mici, Crăciunurile petrecute împreună.

Într-o zi am găsit curajul să ies singură la piață, apoi la coafor. Am început să citesc din nou romane polițiste și să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut-o pe doamna Lidia, care mi-a spus:

— Știi, Maria? Și eu am trecut prin asta acum zece ani. La început crezi că mori de durere… dar apoi descoperi că poți trăi și altfel.

Am început să cred că are dreptate. Încet-încet, am redecorat sufrageria, am aruncat vechile perdele galbene pe care le ura Doru și mi-am cumpărat flori proaspete în fiecare vineri.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Doru m-a sunat.

— Maria… pot să trec pe la tine? Am nevoie să vorbim.

Am ezitat o clipă, dar am acceptat. A venit cu ochii obosiți și barba nerasă.

— Irina m-a părăsit… S-a întors la fostul ei prieten. Eu… nu știu ce să fac cu viața mea.

L-am privit lung. Nu mai era bărbatul sigur pe el care plecase fără regrete. Era doar un om rătăcit.

— Doru… eu am început să mă regăsesc fără tine. Poate că e timpul ca fiecare dintre noi să-și găsească drumul.

A plecat tăcut. Pentru prima dată după mult timp nu am simțit golul acela apăsător în piept. Am simțit liniște.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a supraviețuit furtunii. O femeie care a învățat că dragostea nu e întotdeauna suficientă și că uneori trebuie să te alegi pe tine însăți.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne reconstruim viața după ce totul s-a năruit?