Eroina uitată: Povestea unei mame rămase singure

— Raluca, nu vrei să stai puțin de vorbă cu mine? am întrebat-o într-o seară, când a venit să-și ia câteva haine de la mine din apartament. S-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care nu-i recunoșteam.

— Mamă, nu am timp acum. Trebuie să ajung la tata, mă așteaptă cu cina.

Am rămas cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. Parcă nu mai eram mama ei, ci o străină care îi cerea prea mult. De când Doru a plecat, totul s-a schimbat. El a știut să-și joace rolul de tată erou: vacanțe la munte, cadouri scumpe, promisiuni și zâmbete largi. Eu am rămas cu facturile, cu grija zilei de mâine și cu dorul de copiii mei.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Am crescut într-o familie simplă din Ploiești, unde părinții mei au muncit toată viața la fabrică. L-am cunoscut pe Doru la 19 ani, la o petrecere de cartier. Era carismatic, știa să spună glume și să mă facă să râd. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede. La 21 de ani aveam deja primul copil, pe Raluca, iar doi ani mai târziu a venit Vlad.

Anii au trecut ca într-un vis. Am muncit amândoi din greu: eu ca asistentă medicală la spitalul județean, el ca inginer la o firmă privată. Nu ne-am permis vacanțe exotice sau mașini scumpe, dar aveam tot ce ne trebuia: o casă mică, dar plină de râsete și miros de ciorbă proaspătă.

Apoi, după 20 de ani împreună, Doru a început să se schimbe. Întârzia tot mai des acasă, vorbea la telefon pe ascuns și era mereu nervos. Într-o seară, după ce copiii au plecat la facultate în București, mi-a spus direct:

— Nu mai pot. Vreau altceva de la viață. Am cunoscut pe cineva.

Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Am plâns zile întregi, dar el era hotărât. A vrut să împărțim totul: casa, banii puțini din cont și chiar mobila veche din sufragerie. M-am rugat de el să nu ne destrame familia, dar nu l-a interesat.

Copiii au aflat repede. Doru le-a spus că eu sunt cea care l-a alungat, că nu l-am mai iubit și că am devenit o femeie rece și distantă. Raluca a început să mă evite; Vlad îmi răspundea la telefon doar monosilabic.

— Mamă, tata zice că ai vrut să-l dai afară din casă… De ce ai făcut asta?

— Vlad, nu e adevărat! Tata a ales să plece! am încercat să-i explic.

Dar nu m-a crezut. Doru le oferea tot ce eu nu puteam: excursii la mare, telefoane noi și promisiuni că „totul va fi bine”. Eu eram doar cea care îi suna să-i întrebe dacă au mâncat sau dacă au bani de chirie.

După divorț, am rămas singură în apartamentul nostru mic. M-am gândit să plec din țară pentru o vreme — poate așa le va fi dor de mine. Am lucrat doi ani în Italia ca îngrijitoare pentru o bătrână bolnavă. Am trimis bani acasă lunar, le-am cumpărat haine și le-am plătit taxele la facultate.

Când m-am întors acasă acum câteva luni, speram că totul se va schimba. Dar copiii mei erau deja obișnuiți cu viața fără mine. Raluca lucra la o firmă mare din București și abia dacă mă suna o dată pe lună. Vlad era mereu ocupat cu prietenii sau cu jobul part-time.

Într-o zi, am încercat să-i adun pe amândoi la masă. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri.

— Mamă, nu pot veni azi. Poate altădată… mi-a scris Raluca pe WhatsApp.

Vlad nici măcar nu a răspuns.

M-am uitat la masa plină și am izbucnit în plâns. Unde greșisem? De ce eram eu „cea rea”, iar Doru „eroul”? El era cel care plecase! Eu eram cea care rămăsese să adune cioburile…

Într-o seară ploioasă de toamnă, Doru m-a sunat:

— Să știi că Raluca vrea să vină să stea cu mine o perioadă. Are nevoie de liniște.

— Și eu ce sunt? Doar un hotel unde vine când are nevoie de haine?

— Nu mai dramatiza! Copiii au nevoie de stabilitate.

Am închis telefonul tremurând de furie și neputință. M-am simțit trădată nu doar de el, ci și de propriii mei copii.

Într-o zi, am decis să merg la București fără să-i anunț. Am bătut la ușa Ralucăi. Mi-a deschis mirată:

— Mamă? Ce cauți aici?

— Vreau doar să te văd… Să stăm puțin de vorbă.

A oftat și m-a poftit în casă. Am stat pe canapea și am încercat să-i spun cât de mult îmi lipsesc ei doi.

— Mamă… e greu pentru mine. Tata mă înțelege mai bine acum… Tu ai fost mereu prea strictă.

— Am fost strictă pentru că voiam să vă fie bine! Am muncit zi și noapte pentru voi!

— Știu… dar tata nu ne certa niciodată…

Am plecat cu sufletul sfâșiat. Poate că am greșit undeva… Poate că dragostea mea a fost prea apăsătoare sau poate că sacrificiile mele au trecut neobservate.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din Ploiești și mă întreb: oare câți părinți trec prin asta? Câți dintre noi devin „personajul negativ” doar pentru că au rămas să țină familia pe linia de plutire?

Oare copiii mei vor înțelege vreodată cât am suferit? Sau voi rămâne mereu mama cea rea în povestea lor?