„Eu am doar un copil. Tu ești cea cu patru.” – Povestea unei familii românești destrămate de secrete

— Cum poți să spui așa ceva, Vlad? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam strâns în brațe pe micuța Ilinca. Era trecut de miezul nopții, iar în sufrageria noastră mică din cartierul Militari, tensiunea era atât de densă încât simțeam că mă sufoc.

Vlad stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece. — Eu am doar un copil. Tu ești cea cu patru, a spus el apăsat, accentuând fiecare cuvânt ca pe o sentință.

M-am uitat la el, neînțelegând. — Ce vrei să spui? Toți sunt ai noștri! Am crescut împreună, am trecut prin atâtea…

— Nu mai juca teatru, Maria! Știu totul. Știu că Ilinca nu e a mea. Și nici Radu nu e sigur…

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Mâinile mi-au început să tremure și lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Nu știam cum aflase. Nu știam ce să spun. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să ascund adevărul, toate minciunile spuse din frică și rușine.

— Vlad… nu e așa cum crezi. Am greșit, da. Dar te-am iubit mereu. Pe voi toți v-am iubit!

— Pe noi? Sau pe el? Pe Doru? a răspuns el cu un rânjet amar.

Am simțit că mă prăbușesc pe canapea. Doru fusese prietenul nostru din liceu, omul la care Vlad apela când avea nevoie de ajutor la renovări sau când copiii erau bolnavi și nu aveam bani de doctori. Doru fusese mereu acolo, prea aproape, prea dispus să ajute.

— Nu voiam să se întâmple nimic… a fost o greșeală, am șoptit, aproape fără glas.

Vlad a izbucnit: — O greșeală? Patru copii și nici măcar nu știu dacă sunt ai mei! Eu am muncit în Italia ani de zile ca să vă fie bine! Eu am trimis bani acasă, eu am ridicat casa asta din nimic! Și tu… tu ai făcut copii cu altul!

Copiii s-au trezit din cauza țipetelor. Ana, cea mai mare, a venit speriată la ușă.

— Mami? Tati? Ce se întâmplă?

Am încercat să-mi șterg lacrimile și să-i zâmbesc forțat.

— Nimic, iubita mea. Doar vorbim…

Dar Vlad nu s-a oprit.

— Ana, du-i pe frații tăi în cameră! Acum!

Ana și-a luat frații de mână și i-a dus în dormitor, privind înapoi cu ochii mari și umezi.

Când ușa s-a închis, Vlad s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam așa. Un bărbat puternic, muncitor, care nu se plângea niciodată de nimic.

— De ce? De ce ai făcut asta? Ce ți-a lipsit?

Nu aveam răspunsuri. Poate că fusese singurătatea cât Vlad era plecat la muncă în străinătate. Poate că fusese nevoia de afecțiune sau pur și simplu slăbiciunea unui moment prost ales. Dar niciun motiv nu putea justifica durerea pe care i-o provocasem.

— Vlad… te rog… putem trece peste asta. Copiii au nevoie de tine. Eu am nevoie de tine…

El s-a ridicat brusc.

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! Mâine plec. Să vă descurcați singuri!

A doua zi dimineață, Vlad și-a făcut bagajele și a plecat fără să privească înapoi. Copiii au plâns zile întregi. Ana nu mi-a vorbit o săptămână întreagă. Radu m-a întrebat dacă tati o să se mai întoarcă vreodată acasă.

Au urmat luni grele. Am încercat să țin familia unită, dar fiecare zi era o luptă cu vinovăția și regretul. Vecinii au început să vorbească. Mama m-a certat că am distrus totul pentru „o prostie”. Tata nici nu mi-a mai răspuns la telefon.

Într-o zi, Doru a venit la noi acasă.

— Maria… trebuie să vorbim.

L-am privit cu ură și disperare.

— Ce vrei? Nu vezi că ai distrus totul?

— Eu? Maria, tu ai ales! Eu doar am fost acolo când ai avut nevoie…

— Nu vreau să te mai văd! Ieși din casa mea!

Doru a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură cu copiii și cu rușinea mea.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad nu s-a mai întors decât la zilele de naștere ale copiilor, unde stătea retras într-un colț și abia schimba două vorbe cu mine. Ana a crescut repede, prea repede pentru vârsta ei. Radu s-a retras în sine și nu mai vorbește decât cu sora lui.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți, m-am uitat lung la poza noastră de familie de pe perete: eu, Vlad și cei patru copii zâmbind larg într-o zi însorită la mare. M-am întrebat dacă vreodată vom mai putea fi acea familie fericită sau dacă totul s-a pierdut pentru totdeauna.

Poate că unele greșeli nu pot fi iertate niciodată. Sau poate că timpul vindecă totul… Dar oare cât timp trebuie să treacă până când poți privi din nou în ochii celor dragi fără să simți povara minciunii?

Voi ce credeți? Poate o familie să supraviețuiască după o astfel de trădare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?