Fără mâini, dar cu sufletul întreg: Povestea mea după accident

— Tata, de ce nu mă mai ții în brațe?

Vocea Mariei, fetița mea cea mică, mi-a sfâșiat sufletul mai tare decât orice durere fizică. Eram acasă de două săptămâni după accident, iar viața mea nu mai semăna deloc cu ceea ce știam. Îmi amintesc perfect momentul acela: stăteam pe canapea, încercând să-mi găsesc locul printre perne, cu privirea pierdută în tavan. Maria s-a apropiat de mine cu păpușa ei preferată și mi-a pus întrebarea aceea simplă, dar imposibilă.

Nu am știut ce să-i răspund. Mi-am mușcat buza până la sânge, încercând să nu plâng. Mă simțeam gol, inutil, o povară pentru familia mea. Înainte de accident eram stâlpul casei — Lucian, tatăl care repara orice, care îi ridica pe copii pe umeri și îi făcea să râdă până le dădeau lacrimile. Acum eram doar un om fără brațe, dependent de ajutor pentru cele mai simple lucruri.

Accidentul s-a întâmplat într-o zi obișnuită de muncă la fabrica de mobilă din Pitești. O clipă de neatenție, o presă defectă și totul s-a terminat. Îmi amintesc doar zgomotul metalic și urletul meu care a spart liniștea halelor. Apoi, întuneric. Când m-am trezit la spital, soția mea, Irina, era lângă mine cu ochii roșii de plâns. Doctorul mi-a spus calm: „Lucian, a trebuit să-ți amputăm ambele brațe. Îmi pare rău.”

Am urlat atunci ca un animal rănit. Nu pentru durerea fizică — aceea era suportabilă — ci pentru că știam că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. M-am gândit la copii: Maria, Vlad și Andreea. Cum aveam să-i mai țin în brațe? Cum aveam să-i ajut la teme sau să-i apăr de răutățile lumii?

Primele zile acasă au fost un coșmar. Irina încerca să fie puternică, dar o vedeam cum plânge pe ascuns în baie. Vlad, băiatul meu cel mare, mă privea cu ochi triști și nu mai vorbea cu mine. Andreea se prefăcea că totul e normal, dar nu mă mai lăsa să o pup de noapte bună. Maria era singura care venea lângă mine și mă întreba mereu când o să fiu „ca înainte”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Irina a izbucnit:
— Nu mai pot, Lucian! Nu mai pot! Totul cade pe mine! Tu nu vezi că nu mai suntem o familie?

Am simțit cum mă prăbușesc. Am vrut să-i spun că îmi pare rău, dar nu am putut scoate niciun sunet. M-am simțit vinovat pentru tot: pentru accident, pentru neputința mea, pentru suferința lor.

Au urmat luni grele de recuperare și terapie. Am învățat să folosesc proteze mecanice — niște brațe reci, care nu semănau deloc cu ale mele. Am încercat să scriu din nou, să mănânc singur, să mă îmbrac fără ajutor. Fiecare gest era o luptă cu mine însumi.

Odată am încercat să-i fac Mariei un sandviș. Am scăpat pâinea pe jos și am izbucnit în plâns. Maria s-a uitat la mine și mi-a șoptit:
— Nu-i nimic, tata! Te iubesc oricum!

Atunci am înțeles că dragostea copiilor mei nu depinde de brațele mele. Ei aveau nevoie de mine viu, prezent, chiar dacă eram altfel.

Irina a început să vină cu mine la terapie de familie. Am vorbit mult despre frică, furie și vinovăție. Am plâns împreună și am început să ne apropiem din nou. Vlad a venit într-o zi la mine și mi-a spus:
— Tata, vreau să te ajut să joci FIFA cu noi! Poate găsim o soluție.

Am râs pentru prima dată după luni întregi. Am cumpărat un controller adaptat și am jucat împreună ore întregi. Nu am câștigat niciodată, dar nici nu conta.

La școală, copiii au fost întrebați dacă le e rușine cu tatăl lor „fără mâini”. Vlad a răspuns simplu:
— Tata e cel mai tare! El a supraviețuit unui accident groaznic și tot ne iubește la fel de mult.

Am simțit atunci că nu sunt doar o povară — sunt încă tatăl lor.

Viața noastră nu e ușoară nici acum. Sunt zile când mă simt inutil sau când mă doare fiecare privire curioasă pe stradă. Dar am învățat să cer ajutor fără rușine și să mă bucur de fiecare moment alături de ai mei.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o îmbrățișare? Poate dragostea adevărată nu are nevoie de brațe ca să fie simțită? Voi ce credeți?