Fetița mea nu merge la mare, dar banii tot trebuie să-i dau – povestea unei mame care a spus, în sfârșit, „ajunge”

— De ce trebuie să-i dau iar bani lui Vlad pentru tabără? Ilinca nici măcar n-a văzut marea, mamă!
Vocea mi-a ieșit ascuțită, tremurândă, ca o sfoară întinsă prea tare. Mama s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit peste ochelari, cu acea privire veche, de când eram copil și făceam vreo prostie.
— Magda, Vlad e băiat, are nevoie să socializeze, să vadă lumea. Ilinca… e fată, nu-i trebuie atâtea. Și oricum, tu ai serviciu bun, poți să-ți permiți.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. De câte ori am auzit asta? De câte ori am tăcut, ca să nu stric liniștea? Dar azi nu mai puteam. Azi Ilinca plânsese toată dimineața că nu merge la mare cu colegii ei. Azi am simțit că dacă nu spun ceva, o să mă sufoc.

— Mamă, nu vezi că nu e corect? Vlad primește tot ce vrea: bicicletă nouă, telefon, tabere… Ilinca nici măcar nu are haine noi pentru școală! Și mereu trebuie să-i dau bani lui Vlad, ca și cum ar fi copilul meu!
Mama a oftat și a lăsat cuțitul jos.
— Magda, tu mereu exagerezi. Vlad e băiatul fratelui tău. El are probleme cu banii, tu ai mai mult. Așa se face într-o familie.
— Nu, mamă! Așa se face când iubești la fel! Dar tu nu vezi cât suferă Ilinca? Nu vezi că niciodată nu o întrebi ce face la școală? Că niciodată nu i-ai cumpărat ceva doar pentru ea?

Mi-au dat lacrimile. M-am așezat pe scaunul vechi din bucătărie și am început să plâng în hohote. Mama s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr, dar gestul ei era stângaci, rece.

— Magda, nu vreau ceartă. Știi că țin la Ilinca… dar Vlad e băiatul casei. Așa am crescut și eu: băieții duc numele mai departe.
— Dar eu? Eu ce duc mai departe? Eu și fata mea ce suntem?
Am ridicat privirea spre ea. Ochii mamei erau goi de înțelegere. Parcă vorbeam cu un zid.

În camera alăturată, Ilinca asculta totul. Am văzut-o cum stătea cu spatele lipit de ușă, cu ochii mari și umezi. M-am ridicat și am tras-o lângă mine.

— Ilinca, tu contezi pentru mine. Nu vreau să crezi vreodată că nu meriți tot ce are Vlad sau oricare alt copil!
Mama a încercat să spună ceva, dar am ridicat mâna:
— Ajunge! De azi înainte nu mai dau niciun ban pentru Vlad! Dacă vrei să-l ajuți pe fratele meu, fă-o tu! Eu am grijă de fata mea!

A fost prima dată când am văzut-o pe mama fără replică. S-a așezat pe scaun și a început să-și frământe mâinile.
— Nu vreau să ne certăm… Dar tu nu înțelegi cum merg lucrurile la noi.
— Ba da, mamă! Tocmai asta e problema: că „la noi” mereu fetele sunt pe locul doi! Eu nu vreau asta pentru Ilinca!

Am plecat acasă cu inima grea. Pe drum, Ilinca m-a întrebat încet:
— Mami… de ce bunica îl iubește mai mult pe Vlad?
M-am oprit pe trotuar și am îngenuncheat lângă ea:
— Nu-l iubește mai mult, puiule… doar că uneori oamenii uită cât de mult rănesc atunci când fac diferențe. Dar eu sunt aici pentru tine. Și te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Seara, când am ajuns acasă, telefonul a sunat. Era fratele meu, Sorin.

— Ce-ai avut cu mama? A plâns toată după-amiaza! Cum poți fi așa egoistă? Vlad chiar are nevoie de bani pentru tabără!
— Sorin, de ani de zile dau bani pentru copilul tău. Ilinca n-a fost niciodată la mare! Nu vezi că nu e corect?
— Tu ai serviciu bun! Eu abia mă descurc!
— Și eu sunt singură cu un copil! Dar nimeni nu se gândește la noi două!

Am închis telefonul tremurând. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în tăcere. Ilinca s-a strecurat lângă mine și m-a îmbrățișat.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Magda, te rog să te gândești bine la ce faci. Familia e familie.” Era scrisul mamei mele.

Am rupt biletul fără să-l termin de citit. Pentru prima dată în viață simțeam că fac ceea ce trebuie pentru copilul meu.

În zilele următoare au urmat telefoane reci, priviri tăioase la biserică, vorbe aruncate pe la colțuri: „Uite-o pe Magda, s-a răzvrătit împotriva familiei.” Dar eu mergeam înainte cu capul sus.

Am început să pun bani deoparte pentru Ilinca. Am găsit o ofertă la mare pentru copii și am înscris-o fără să spun nimănui. Când i-am dat vestea, ochii ei au strălucit ca două stele.

— Serios? Chiar merg la mare?
— Da, puiule! Pentru că meriți!

În ziua plecării am privit-o cum urcă în autocar cu rucsacul în spate și zâmbetul larg pe față. Am plâns de fericire și de tristețe în același timp: fericire pentru ea, tristețe pentru toate fetele care cresc crezând că nu merită la fel ca băieții.

Poate că mama mea n-o să mă ierte niciodată. Poate că fratele meu o să mă vorbească de rău mult timp de acum înainte. Dar eu știu că azi am făcut ceea ce trebuia.

Mă întreb: câte mame mai tac din gură ca mine? Câte fete cresc cu inima frântă din cauza nedreptăților din familie? Oare când o să învățăm să ne iubim copiii la fel?