Fiica mea crede că i-am dat prea puțini bani la nuntă: A uitat că am plătit totul

— Mamă, chiar atât de puțin ați putut să-mi dați? a izbucnit Irina, cu vocea tremurândă, în timp ce ținea în mână plicul cu banii pe care i-l dădusem la finalul nunții. Mă uitam la ea, cu sufletul strâns, încercând să-mi găsesc cuvintele. În jurul nostru, sala de evenimente era încă plină de flori, iar mesele încărcate cu farfurii goale și pahare uitate de invitați. Mirele, Vlad, se uita încurcat la podea, iar soțul meu, Mihai, își frământa mâinile, încercând să nu izbucnească.

— Irina, am plătit totul pentru nunta asta, am spus încet, încercând să nu ridic tonul. Rochia ta, sala, muzica, fotograful, totul… Am vrut să ai o zi de neuitat.

Ea a oftat, cu ochii plini de lacrimi, dar și de furie. — Toți prietenii mei au primit mii de euro de la părinți! Voi mi-ați dat doar 500 de lei, ca și cum aș fi o rudă îndepărtată. Nu contează că ați plătit nunta, asta era datoria voastră ca părinți!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am muncit luni întregi să organizăm totul. Am renunțat la vacanța pe care o plănuiam de ani de zile, am făcut credite, am negociat cu furnizorii, am suportat mofturile socrilor care nu au vrut să contribuie cu nimic. Vlad a plătit doar verighetele, iar părinții lui nici măcar nu au adus un buchet de flori.

— Irina, nu e vorba doar de bani, am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am vrut să-ți oferim tot ce e mai bun. Am făcut totul cu dragoste, nu ca să primim recunoștință, dar nici să fim tratați ca niște străini.

— Nu înțelegi, mamă! Toată lumea o să râdă de mine. Toți o să spună că părinții mei sunt zgârciți. Nu contează că ați plătit nunta, contează ce se vede, ce pot arăta eu, ce pot spune prietenilor mei!

Mihai a izbucnit: — Dacă așa gândești, poate că am greșit undeva. Poate că am pus prea mult preț pe aparențe și prea puțin pe ce contează cu adevărat. Dar să știi că nu suntem banca ta personală!

Irina a început să plângă, iar Vlad a încercat să o liniștească. — Hai, Irina, nu mai plânge, părinții tăi chiar s-au străduit. Nici ai mei nu au dat nimic, știi bine.

— Nu e același lucru, Vlad! Ai mei trebuiau să fie altfel, să fie un exemplu. Toată viața m-au învățat să fiu recunoscătoare, dar acum simt că nu contez pentru ei.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am gândit la toate nopțile nedormite, la grija cu care am ales fiecare detaliu, la bucuria cu care am privit-o pe Irina îmbrăcată în rochia de mireasă. M-am gândit la copilăria ei, la momentele când venea plângând acasă de la școală și o luam în brațe, la serile când îi citeam povești și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru ea.

— Irina, nu știu ce să-ți mai spun. Poate că am greșit undeva, poate că nu am știut să-ți arătăm cât de mult te iubim. Dar să știi că am făcut totul pentru tine, nu pentru ceilalți. Dacă asta nu e de ajuns, nu știu ce ar putea fi.

Ea a tăcut, cu ochii roșii și obrajii umezi. Vlad a tras-o ușor de mână, încercând să o ducă spre ieșire. Mihai s-a așezat lângă mine, cu fața în palme.

— Nu pot să cred că am ajuns aici, a șoptit el. Am vrut doar să fie fericită.

Am rămas în sala goală, cu ecoul muzicii încă vibrând în aer. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut, la toate speranțele pe care le-am pus în ziua asta. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit, dacă nu cumva am crescut-o prea protejată, prea răsfățată, dacă nu i-am arătat destul ce înseamnă recunoștința și dragostea adevărată.

În zilele care au urmat, Irina nu ne-a mai sunat. Am încercat să-i scriu, să-i spun că o iubesc, că nu vreau să ne certăm pentru bani. Dar răspunsul ei a fost rece, distant, ca și cum între noi s-ar fi ridicat un zid de nepătruns.

— Mamă, am nevoie de timp. Poate că nu înțelegi, dar pentru mine contează mult ce cred ceilalți. Nu vreau să mai vorbim despre asta.

Mihai a încercat și el să o sune, dar fără succes. Casa noastră, altădată plină de râsete și voie bună, s-a umplut de tăcere. Ne uitam unul la altul, încercând să găsim răspunsuri, să înțelegem unde am greșit.

Într-o seară, am găsit o fotografie cu Irina mică, la prima ei zi de școală. Zâmbea larg, cu ghiozdanul roz în spate, iar eu o țineam de mână. Am început să plâng, simțind că am pierdut ceva ce nu mai pot recupera.

— Mihai, crezi că o să ne ierte vreodată? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Nu știu, Maria. Poate că timpul o să vindece totul. Sau poate că nu. Dar noi am făcut tot ce am putut.

Mă întreb, acum, după toate astea: Oare când au ajuns banii să fie mai importanți decât dragostea? Unde am greșit ca părinți? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?