Fiul meu a plecat, dar eu am rămas: Povestea unei mame care nu a putut să-și abandoneze nepoata

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă de ploaia care bătea în geamuri.
— Vlad, te rog, gândește-te la Mara! La Irina! Nu poți să-i lași așa…
El și-a tras geaca pe umeri, cu ochii roșii de oboseală și furie.
— Nu mai e treaba mea! M-am săturat să trag singur pentru toți!
A trântit ușa și a dispărut în noapte, lăsând în urmă doar ecoul pașilor lui și un gol care mi-a sfâșiat inima.

Așa a început totul. Într-o seară rece de noiembrie, când credeam că răul cel mai mare trecuse deja peste familia noastră. Soțul meu murise cu doi ani în urmă, iar Vlad era singurul sprijin. Sau cel puțin așa credeam. Când a plecat, am simțit că mi se rupe sufletul. Irina s-a prăbușit pe scaun, cu fața în palme, iar Mara, fetița lor de doar șase ani, s-a lipit de mine fără să spună nimic.

— Bunico, tati vine înapoi?
Nu am avut putere să-i răspund. Am strâns-o tare la piept și am plâns împreună.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Oamenii din sat au început să vorbească. La magazin, la biserică, peste tot simțeam privirile lor. „Ai văzut? Vlad al Mariei și-a lăsat nevasta și copilul fără niciun ban!”

Irina nu mai ieșea din casă. Se închidea în cameră și plângea ore întregi. Eu trebuia să fiu tare pentru Mara. Mergeam cu ea la școală, îi făceam temele, încercam să-i explic de ce tata nu mai vine acasă. Dar cum să-i explici unui copil că uneori oamenii mari fug de responsabilitate?

Banii s-au terminat repede. Pensia mea abia ajungea pentru pâine și lapte. Facturile se adunau pe masă ca niște amenințări mute. Într-o zi, directoarea școlii m-a chemat la o discuție.

— Doamnă Maria, Mara e tot mai retrasă. Nu vorbește cu ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Ce puteam să spun? Că fiul meu ne-a abandonat? Că nu știu dacă o să avem lemne pentru iarnă?

Într-o seară, Irina a venit la mine cu ochii umflați.

— Mamă Maria, nu mai pot. Mă gândesc să plec la București, să caut de muncă. Poate găsesc ceva la curățenie sau la o fabrică.

— Și Mara?
— O iau cu mine… sau dacă vreți să rămână aici cu dumneavoastră…

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să-mi las nepoata să plece într-un oraș străin? Dar nici nu puteam s-o opresc pe Irina să caute un trai mai bun.

— Rămâneți aici amândouă! O să ne descurcăm cumva.

Am început să vând din lucrurile vechi ale soțului meu: unelte, haine, chiar și ceasul lui preferat. Mă durea sufletul la fiecare lucru dat, dar nu aveam de ales.

Într-o zi, l-am văzut pe preot venind spre poarta noastră.

— Sărut mâna, doamnă Maria. Am auzit că aveți nevoie de ajutor. Poate veniți la biserică să faceți curățenie, vă putem plăti ceva.

Am acceptat fără ezitare. În fiecare dimineață mergeam la biserică, spălam podelele reci și lustruisem candelabrele până străluceau. Oamenii mă priveau altfel acum – unii cu milă, alții cu dispreț.

Într-o duminică, la slujbă, am auzit două femei șușotind:

— Uite-o pe Maria! Cine ar fi crezut că Vlad ar face una ca asta?
— Sângele apă nu se face… dar uite că uneori se face!

M-am prefăcut că nu aud. Pentru Mara trebuia să fiu tare.

Au trecut luni întregi fără nicio veste de la Vlad. Irina a început să lucreze cu ziua prin sat – la cules de mere, la curățenie prin casele celor mai înstăriți. Seara venea acasă obosită și abătută.

Într-o zi, Mara a venit acasă cu ochii plini de lacrimi.

— Bunico, copiii râd de mine că tata nu mă mai vrea…

Am strâns-o la piept și i-am spus:

— Tata are problemele lui, dar tu nu ai nicio vină! Eu sunt aici pentru tine și te iubesc!

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Cum am crescut un băiat care a putut să-și lase familia fără nicio remușcare? Dar apoi m-am gândit la Mara și mi-am dat seama că nu pot repeta greșeala lui Vlad.

În primăvară, Vlad s-a întors pentru o zi. A bătut la ușă timid, cu barba crescută și hainele murdare.

— Mamă… am greșit. Nu am unde să mă duc.
Irina l-a privit rece:
— Ai unde: pe drum!
Eu am simțit că mi se rupe inima din nou.

— Vlad, dacă vrei să rămâi aici trebuie să-ți asumi ce ai făcut! Să muncești pentru familia ta!
El a plecat din nou în acea seară. De data asta nu am mai plâns. Am simțit doar o liniște amară.

Viața noastră a mers mai departe fără el. Am învățat să ne descurcăm singure – eu, Irina și Mara. Am descoperit că suntem mai puternice decât credeam.

Uneori mă întreb: oare cât poate ierta o mamă? Cât poate duce un suflet înainte să se frângă? Poate dragostea pentru un copil rătăcit e blestem sau binecuvântare? Voi ce credeți?