Fiul meu a renunțat la tot pentru visul lui, iar eu am înțeles abia când viața m-a pus la încercare

— Vlad, nu pot să cred că vorbești serios! Ai muncit atâția ani ca să ajungi aici și acum vrei să arunci totul pe fereastră? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, fiul meu, stătea în fața mea cu ochii senini, dar hotărâți.

— Mamă, nu arunc nimic pe fereastră. Pur și simplu nu mai pot. Nu mă mai regăsesc acolo. Vreau să fac fotografie. Să trăiesc din asta.

Am izbucnit într-un râs amar. — Fotografie? Vlad, tu glumești? Ai un salariu bun, ai apartamentul tău, ai tot ce-ți trebuie! Ce-ți mai lipsește?

— Îmi lipsește să mă simt viu, mamă. Să mă trezesc dimineața și să nu mă doară stomacul de la gândul că merg iar la bancă.

Nu l-am înțeles. Sau, mai bine zis, nu am vrut să-l înțeleg. Pentru mine, stabilitatea era totul. Am crescut într-o familie unde fiecare leu era numărat, unde tata se întorcea acasă obosit și tăcut după schimbul de noapte la fabrică, iar mama își făcea griji pentru facturi chiar și în somn. Am muncit din greu să-i ofer lui Vlad o viață fără griji, fără lipsuri. Și acum el voia să renunțe la tot pentru un vis?

Seara aceea a fost începutul unui război rece între noi. Eu îi trimiteam anunțuri cu joburi „serioase”, el le ignora. Eu îi repetam că viața nu e despre pasiuni, ci despre siguranță, el îmi spunea că nu vrea să ajungă la 50 de ani și să regrete tot ce n-a făcut. Discuțiile noastre erau tot mai rare și mai reci. Într-o zi, mi-a spus:

— Mamă, știu că te doare, dar trebuie să fac asta pentru mine. Nu vreau să trăiesc viața altcuiva.

Am simțit atunci că-l pierd. Că tot ce am construit împreună se năruie. M-am simțit trădată, dar mai ales neputincioasă. Cum să-i explic că lumea nu e făcută pentru visători? Că viața te strivește dacă nu ești atent?

Au trecut luni. Vlad s-a mutat într-o garsonieră mică, și-a vândut mașina ca să-și cumpere un aparat foto bun și a început să fotografieze nunți, botezuri, orice eveniment găsea. Îl vedeam obosit, uneori abătut, dar niciodată nu s-a plâns. Prietenii mei mă întrebau cu subînțeles:

— Ce face băiatul tău? Tot cu pozele?

Mă simțeam rușinată și furioasă pe el. De ce nu putea fi ca ceilalți? De ce trebuia să-mi dea lumea peste cap?

Apoi a venit ziua în care totul s-a schimbat pentru mine. La 54 de ani, după două decenii la aceeași firmă de contabilitate, am primit un mail sec: „Vă mulțumim pentru colaborare. Din motive economice, postul dumneavoastră se desființează.” Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Am plâns ore întregi în baie, fără să știe nimeni.

În zilele următoare am încercat să-mi găsesc alt job. Am trimis zeci de CV-uri, am mers la interviuri unde eram privită ca o relicvă. „Căutăm persoane dinamice”, mi-au spus de nenumărate ori niște tineri care ar fi putut fi copiii mei.

Într-o seară, Vlad a venit pe la mine cu o pungă de mere și o privire blândă.

— Mamă, știu că e greu. Dar poate e momentul să faci ceva pentru tine.

— Ce să fac? Să mă apuc de pictură? am râs eu amar.

— Nu știu… Poate ai ceva ce ai lăsat mereu deoparte. Poate e timpul să-ți dai voie să visezi și tu.

Vorbele lui m-au urmărit zile întregi. Mi-am amintit cum îmi plăcea să cos când eram tânără, cum visam să am un mic atelier de croitorie. Dar viața m-a luat pe sus: facturi, școală pentru Vlad, rate la bancă…

Într-o dimineață m-am trezit devreme și am scos vechea mașină de cusut din debara. Am început timid: o față de pernă pentru Vlad, apoi o rochie pentru vecina de la doi. Încet-încet au început să apară comenzi mici: o fustă aici, o perdea dincolo. Nu câștigam mult, dar simțeam o bucurie pe care nu o mai trăisem de ani de zile.

Vlad venea des pe la mine și mă fotografia când lucram. A postat pozele pe internet și, spre surprinderea mea, au început să mă caute oameni necunoscuți.

Într-o zi, când coseam la lumina slabă a serii, Vlad mi-a spus:

— Vezi? Curajul nu e doar pentru tineri.

Atunci am înțeles cât de mult greșisem judecându-l. El nu fugise de responsabilitate; fugise de o viață care nu-i aparținea.

Acum suntem mai apropiați ca niciodată. El merge la expoziții cu fotografiile lui, eu am clienți fideli care-mi spun că le aduc bucurie cu hainele mele simple. Ne susținem reciproc și ne povestim visele fără teamă.

M-am întrebat adesea: dacă n-aș fi trecut prin pierderea jobului, aș fi avut vreodată curajul să-mi urmez inima? Sau aș fi rămas toată viața prizoniera fricii mele?

Poate că uneori copiii noștri ne arată drumul pe care noi n-am avut curajul să-l urmăm niciodată. Voi ce ați face dacă ați putea lua viața de la capăt?