„Fiul meu nu vede adevărul despre soția lui. Să-i spun sau să tac pentru totdeauna?” Povestea unei mame la răscruce

— Mamă, nu mai vreau să aud nimic despre Ana! Ai înțeles? Vlad mi-a trântit ușa în față, iar ecoul vocii lui încă îmi răsună în suflet. M-am prăbușit pe canapea, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Cum am ajuns aici? Cum a ajuns băiatul meu blând, care îmi aducea flori de câmp când era mic, să mă respingă pentru o femeie care îl rănește?

Totul a început subtil, ca o ploaie mocnită de toamnă. La început, Ana părea perfectă: educată, politicoasă, mereu cu zâmbetul pe buze. Dar după nuntă, am început să văd fisurile. Vlad venea tot mai rar pe la mine, iar când venea, era mereu grăbit, obosit, cu ochii triști. Am încercat să nu mă bag, să nu fiu „soacra băgăcioasă”, dar inima mea de mamă simțea că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, l-am sunat pe Vlad:
— Mamă, nu pot vorbi acum. Ana nu se simte bine.
— Vlad, ești bine? Pari abătut…
— Nu e nimic, mamă. Trebuie să închid.

Așa erau toate discuțiile noastre: scurte, reci, ca niște picături de ploaie pe geam. Am început să aud zvonuri prin sat. Că Ana îl ceartă pe Vlad pentru orice: că nu aduce destui bani acasă, că nu e destul de ambițios, că nu-i cumpără ce vrea ea. Odată, vecina mea, tanti Viorica, mi-a spus:
— Maria, nu vreau să mă bag, dar l-am văzut pe Vlad plângând în mașină. Nu-l lăsa așa!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să vorbesc cu el față în față:
— Vlad, te rog, spune-mi ce se întâmplă. Ești fericit?
El a zâmbit forțat:
— Mamă, nu-ți face griji. Ana are doar niște perioade mai grele.

Dar știam că minte. Îl cunoșteam mai bine decât oricine. Într-o zi, am mers neanunțată la ei acasă. Ana mi-a deschis ușa cu un zâmbet fals:
— Bună ziua, mamă Maria! Ce surpriză!
Am intrat și am simțit tensiunea din aer. Vlad stătea pe canapea cu privirea în gol.
— Vlad, hai să ieșim puțin la plimbare.
Ana a intervenit imediat:
— Vlad are treabă la calculator. Poate altă dată.

Am plecat cu inima grea. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat: dacă îi spun lui Vlad ce cred despre Ana, dacă îi spun că îl manipulează și îl face să sufere, nu risc să-l pierd? Dacă el o iubește orbește și mă va respinge pentru totdeauna?

Au trecut luni întregi așa. La fiecare Crăciun sau Paște speram că va veni singur la mine sau că va avea curajul să-mi spună adevărul. Dar Ana era mereu acolo, controlând totul: ce mâncăm, cât stăm la masă, ce subiecte discutăm.

Într-o zi, am primit un telefon de la Vlad:
— Mamă… poți veni până la noi?
Vocea lui era stinsă. Am fugit ca o nebună până la ei acasă. L-am găsit pe Vlad singur în bucătărie, cu ochii roșii.
— Ce s-a întâmplat?
— Mamă… nu mai pot. Ana m-a dat afară din dormitor pentru că am uitat să-i cumpăr ceva de la farmacie. Mi-a spus că sunt un ratat și că regretă că s-a măritat cu mine.

Mi-au dat lacrimile.
— Vlad, trebuie să-ți deschizi ochii! Nu meriți să fii tratat așa!
El s-a ridicat brusc:
— Nu vreau să aud! E soția mea! O iubesc! Nu te băga!

A plecat trântind ușa. M-am prăbușit pe scaun și am plâns ca un copil. Am simțit că l-am pierdut pentru totdeauna.

Zilele au trecut greu. Nu mai aveam poftă de mâncare, nici chef de viață. Prietenele mele îmi spuneau:
— Maria, lasă-l! E viața lui!
Dar cum să-l las? Cum să stau deoparte când știu că suferă?

Într-o seară târzie, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă… ai avut dreptate. Nu mai pot.”
Am alergat la el fără să gândesc. L-am găsit plângând ca atunci când era copil și își julise genunchiul.
— Mamă… mi-e frică să fiu singur.
L-am luat în brațe și i-am șoptit:
— Niciodată nu vei fi singur cât sunt eu aici.

A doua zi dimineață, Ana a venit acasă și a început scandalul:
— Ce cauți aici? Îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala!
Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:
— Nu-mi pasă ce crezi tu despre mine. Îmi iubesc fiul și nu voi sta deoparte cât îl rănești.
Vlad s-a ridicat încet:
— Ana… cred că ar trebui să ne despărțim o vreme.
Ana a izbucnit în lacrimi și a plecat trântind ușa.

Au urmat luni grele pentru Vlad: divorțul, bârfele din sat, rușinea de a fi „bărbat părăsit”. Dar încet-încet și-a revenit. A început să zâmbească din nou, să iasă cu prietenii lui vechi, să vină la mine la masă duminica.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău intervenind. Poate dacă tăceam, Vlad ar fi rămas nefericit toată viața. Poate dacă vorbeam mai devreme… Dar oare câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul celor dragi când știm că riscăm să-i pierdem?

Mă uit la Vlad acum și mă întreb: „Cât de mult trebuie să suferim înainte să avem curajul să alegem adevărul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?”