Flăcări stinse între zidurile casei mele

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile abia spălate încă abureau pe masa din bucătărie.

Vlad s-a oprit din aranjat hainele copiilor pentru a doua zi și m-a privit lung, cu ochii aceia obosiți pe care îi cunoșteam atât de bine. — Ce vrei să spui, Raluca? Nu vezi că fac tot ce pot? Muncesc, mă ocup de copii, încerc să nu te supăr…

— Exact asta e problema! am ridicat tonul fără să vreau. Încercăm amândoi să nu ne supărăm unul pe altul, dar nu mai vorbim despre ce simțim cu adevărat. Suntem ca doi străini care împart aceeași casă.

A tăcut. În liniștea aceea apăsătoare, am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De luni bune, poate chiar ani, ne învârteam în același cerc vicios: eu mă plângeam de lipsa de comunicare, el se apăra cu rutina zilnică și oboseala.

Cândva, Vlad era bărbatul care îmi aducea flori fără motiv și mă făcea să râd până la lacrimi. Acum, râsetele noastre se transformaseră în suspine stinse sub păturile groase ale tăcerii.

Mama mea, Elena, nu făcea decât să pună paie pe foc. — Raluca, tu ai tot ce-ți trebuie! Un soț serios, doi copii sănătoși, un apartament frumos… Ce-ți mai lipsește? Fii recunoscătoare!

Dar nu era vorba despre recunoștință. Era vorba despre golul care creștea între mine și Vlad. Despre serile în care stăteam fiecare cu telefonul lui, despre zilele în care ne salutam ca niște colegi de apartament.

Într-o zi de joi, când copiii erau la școală, am primit un mesaj de la Andreea, prietena mea cea mai bună: „Hai la o cafea? Pari abătută.”

Am acceptat fără ezitare. La cafenea, Andreea m-a privit direct în ochi:

— Raluca, tu și Vlad erați cuplul la care visam toți. Ce s-a întâmplat?

Am oftat adânc. — Nu știu… Parcă totul s-a stins. Nu mai simt nimic. Sau poate simt prea mult și nu pot să spun.

— Ai vorbit cu el despre asta?

— De nenumărate ori. Dar mereu ajungem la același punct mort.

Andreea a tăcut o clipă. — Știi… eu cred că Vlad te iubește încă. Dar poate nici el nu știe cum să-ți arate asta acum.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. În acea seară, Vlad a venit mai devreme de la serviciu. M-a găsit plângând pe balcon.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Totul… Nu știu cum să mai fiu fericită.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit căldura lui. Dar era ca o flacără slabă într-o cameră rece.

Zilele au trecut greu. Mama insista să mergem la biserică împreună, poate „Dumnezeu ne va ajuta”. Tata mă certa că „nu știu să apreciez ce am”. Copiii simțeau tensiunea și începeau să se certe din nimicuri.

Într-o seară de sâmbătă, Vlad a venit acasă cu ochii roșii. — Trebuie să-ți spun ceva…

Mi s-a oprit respirația. — Ce?

— Am cunoscut pe cineva la serviciu. Nu s-a întâmplat nimic… dar cred că dacă nu rezolvăm ceva între noi, o să ajung să greșesc.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am urlat la el, am plâns, am spart o cană pe gresie. El a rămas nemișcat, cu lacrimi în ochi.

— Nu vreau să te pierd, Raluca. Dar nici nu mai pot trăi așa.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase dintre noi: vacanța la mare când eram tineri, serile când dansam în bucătărie, promisiunile făcute sub stele.

A doua zi dimineață am decis să mergem la consiliere de cuplu. A fost greu să recunoaștem în fața unui străin cât de mult ne-am rănit reciproc prin indiferență și tăcere.

Au urmat luni de discuții dureroase și încercări stângace de a ne regăsi. Am descoperit că iubirea nu dispare peste noapte, dar nici nu rezistă fără eforturi zilnice.

Mama încă nu înțelege de ce „ne spovedim” la psiholog și nu la preot. Tata mă privește cu reproș când află că Vlad doarme uneori pe canapea. Copiii întreabă dacă vom divorța.

Dar pentru prima dată după mult timp, simt că lupt pentru ceva real. Pentru noi doi, pentru familia noastră.

Uneori mă întreb: dacă dragostea cere atâta suferință și compromisuri, merită oare să lupți până la capăt? Sau e mai bine să lași flacăra să se stingă și să cauți fericirea în alt loc?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?