Fosta soacră îmi cere jumătate din banii pe apartament – Povestea mea despre lupta pentru propriul destin

— Nu pot să cred că ai ajuns să mă dai afară din viața ta așa, după tot ce am făcut pentru tine! vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia mai încăpeam amândouă. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei albaștri, odinioară blânzi, mă priveau acum cu o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Nu vă dau afară, dar nu e corect să-mi cereți jumătate din banii pe apartament! Am muncit pentru el, am plătit ratele, am crescut-o pe Ana singură, după ce fiul dumneavoastră a plecat, am spus eu, încercând să-mi stăpânesc vocea care deja tremura de emoție.

Totul a început în ziua în care am semnat actele de divorț cu Radu. După ani de certuri, promisiuni încălcate și nopți nedormite, am crezut că, în sfârșit, voi putea respira. Am rămas cu Ana, fetița noastră de opt ani, și cu apartamentul pe care îl cumpărasem împreună, dar pentru care eu plătisem aproape toate ratele după ce Radu a plecat la Cluj, cu noua lui iubită. Am vândut apartamentul ca să pot începe o viață nouă, într-un oraș mai mic, unde să nu mă mai întâlnesc cu umbrele trecutului la fiecare colț de stradă.

Dar liniștea nu a durat mult. La două săptămâni după ce am primit banii pe apartament, doamna Viorica a venit la mine, cu o pungă de mere și cu o privire hotărâtă. Nu m-am așteptat niciodată la ce urma să aud.

— Să știi că jumătate din banii ăia sunt ai lui Radu. Și dacă el nu-i vrea, îi vreau eu. Am investit și eu în voi, am dat bani pentru mobilă, pentru renovare, pentru Ana. Nu e corect să pleci cu totul, mi-a spus, fără să clipească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când încerca să se bage în viața mea, dar acum era altceva. Era vorba despre viitorul meu, despre banii cu care voiam să-i ofer Anei o copilărie liniștită, fără grija zilei de mâine.

— Doamnă Viorica, nu pot să vă dau banii ăștia. Sunt ai mei și ai Anei. Radu nu a contribuit cu nimic în ultimii ani. Știți bine asta, am încercat să-i explic, dar nu părea să mă asculte.

— Nu mă interesează! Dacă nu-mi dai partea mea, o să merg la avocat. Și să vezi atunci ce-o să pățești! a ridicat tonul, iar Ana, care se juca în camera alăturată, a venit speriată la ușă.

— Mami, ce se întâmplă? a întrebat ea cu ochii mari.

Am luat-o în brațe și am încercat să-i zâmbesc, dar simțeam cum mi se rupe sufletul. Nu voiam ca ea să crească într-o atmosferă de scandal și amenințări. După ce doamna Viorica a plecat trântind ușa, am plâns ore întregi, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva ar trebui să-i dau ceva, măcar pentru liniștea mea.

În zilele care au urmat, telefoanele nu au încetat. Mă suna ba ea, ba Radu, care, deși nu se implicase niciodată în creșterea Anei, acum părea brusc interesat de bani. „E și dreptul meu, Irina! Nu poți să mă lași pe dinafară!”, îmi spunea el la telefon, cu vocea lui calmă, de parcă nu ar fi fost vorba despre anii în care m-a lăsat singură să mă descurc.

Am început să nu mai dorm noaptea. Mă gândeam la Ana, la viitorul nostru, la cum aș putea să mă apăr. Am vorbit cu un avocat, care mi-a spus că, legal, dacă apartamentul era pe numele amândurora, ar trebui să împart banii cu Radu, dar că pot demonstra că eu am plătit aproape totul. Dar procesul ar fi lung, costisitor și plin de stres.

Mama mea, care locuia la țară, m-a sunat și ea, îngrijorată:

— Irina, nu te lăsa! Ai muncit prea mult ca să cedezi acum. Dar ai grijă, să nu te îmbolnăvești de supărare. Ana are nevoie de tine.

Prietenii mei îmi spuneau să nu cedez, să lupt pentru ceea ce mi se cuvine. Dar în fiecare seară, când Ana adormea lângă mine, mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să-i dau ceva doamnei Viorica, doar ca să scap de scandal. Să pot, în sfârșit, să respir.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu un desen. Era o casă, cu două ferestre și un soare mare deasupra.

— Asta e casa noastră nouă, mami. O să fie liniște aici, nu? m-a întrebat ea, cu speranță în glas.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Pentru ea trebuia să lupt, pentru liniștea ei. Nu pentru bani, nu pentru orgoliu, ci pentru dreptul nostru la o viață fără amenințări și șantaj emoțional.

Am decis să nu cedez. Am trimis o scrisoare oficială doamnei Viorica, explicându-i că nu are niciun drept legal asupra banilor și că, dacă va insista, voi merge și eu la avocat. Radu a încercat să mă intimideze, dar, văzând că nu cedez, a început să tacă. Au trecut luni de zile până când au încetat telefoanele și amenințările.

Astăzi, stau în noul nostru apartament, cu Ana, și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încă mă întreb dacă am făcut bine, dacă nu cumva am fost prea dură. Dar când o văd pe Ana zâmbind, știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi ajung să fie șantajați emoțional de cei care ar trebui să ne fie familie? Cât de departe trebuie să mergem ca să ne apărăm liniștea și demnitatea?