Fratele meu cere o a doua șansă: O poveste despre trădare, familie și limite

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului meu din Drumul Taberei. Era trecut de ora zece seara, iar fiica mea, Ilinca, dormea în camera alăturată. Pe hol, Radu stătea ud leoarcă, cu geaca subțire lipită de trup și cu ochii roșii de oboseală sau poate de rușine. Lângă el, Ana, soția lui, își strângea palmele în poală, evitând să mă privească.

— Te rog, Sorin… Nu avem unde să mergem. Am încercat peste tot. Nu mai am pe nimeni, doar pe tine, a șoptit Radu, cu vocea stinsă.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Ani de zile am încercat să-l uit pe fratele meu. Să uit cum mi-a furat banii strânși pentru avansul la apartament și a dispărut fără urmă. Cum mama s-a îmbolnăvit de supărare și tata a murit cu regretul că nu ne-am împăcat niciodată. Și acum, după tot acest timp, Radu era aici, cerându-mi o a doua șansă.

— Sorin, hai să nu facem scandal la ora asta… Poate ne lași măcar până mâine dimineață? a intervenit Ana, cu o voce caldă, dar obosită.

Am oftat adânc. În minte mi se derulau imagini din copilărie: cum îl apăram pe Radu când făcea prostii prin cartier, cum îi luam apărarea în fața părinților, cum îi dăruiam jucăriile mele. Dar apoi venea imaginea aceea întunecată: ziua când am descoperit că banii mei dispăruseră și că fratele meu fugise fără să lase un bilet.

— Intră, dar nu faceți zgomot. Ilinca doarme. Aveți grijă să nu o treziți, am spus sec, dându-le voie să intre.

Noaptea aceea a fost un carusel de gânduri. M-am uitat la Radu cum dormea pe canapea, cu Ana lângă el, ținându-se de mână ca doi naufragiați. M-am întrebat dacă pot vreodată să-l iert cu adevărat. Dacă sângele chiar e mai gros decât apa sau dacă unele răni nu se vindecă niciodată.

Dimineața m-a găsit în bucătărie, făcând cafea și încercând să-mi adun gândurile. Radu a intrat încet, cu ochii plecați.

— Sorin… știu că nu merit nimic de la tine. Dar am greșit mult și am plătit pentru asta. Am pierdut totul. Am dormit prin gări, am muncit pe șantier la negru… Ana e însărcinată și nu vreau să ajungem pe stradă. Te rog…

L-am privit lung. Îmi venea să urlu la el, să-i spun cât m-a durut trădarea lui. Dar vocea mi s-a frânt:

— De ce ai făcut-o atunci? De ce ai luat banii?

Radu a oftat greu:

— Eram prost și disperat. Aveam datorii la niște oameni periculoși… Am crezut că pot rezolva totul și apoi să-ți dau banii înapoi. Dar m-am afundat tot mai tare… Știu că nu există scuze.

Am tăcut mult timp. În minte mi se amestecau furia și mila. Ilinca a intrat în bucătărie și s-a uitat curioasă la unchiul ei necunoscut.

— Tati, cine sunt oamenii ăștia?

— Sunt… rudele noastre, puiule. Unchiul Radu și mătușa Ana vor sta puțin la noi.

Ilinca a zâmbit larg și s-a dus direct la Ana:

— Tu ai bebeluș în burtică? Pot să-l văd?

Ana a zâmbit pentru prima dată și i-a mângâiat părul.

Zilele au trecut greu. Soția mea, Mirela, era plecată cu serviciul în Germania și nu știa nimic despre vizitatorii noștri neașteptați. M-am simțit prins între două lumi: dorința de a-mi proteja familia și nevoia de a-l ajuta pe Radu.

Într-o seară, după ce Ilinca s-a culcat, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos.

— Sorin… dacă vrei să ne dai afară, spune-ne direct. Nu vreau să-ți fac viața un calvar.

— Nu e vorba doar de mine… E vorba de Ilinca și de Mirela. Nu pot risca liniștea lor pentru greșelile tale.

Radu a dat din cap trist:

— Înțeleg… Dar spune-mi ce pot face ca să mă revanșez. Să-ți demonstrez că nu mai sunt același om.

L-am privit lung. Poate că avea dreptate. Poate că oamenii se pot schimba dacă li se dă o șansă. Dar oare eu eram pregătit să risc din nou?

A doua zi am primit un telefon de la Mirela:

— Sorin, ce faci? Totul e bine acasă?

Am ezitat o clipă:

— Da… adică… avem niște musafiri neașteptați.

— Cine?

— Radu și Ana… Au nevoie de ajutor.

A urmat o tăcere grea.

— Sper că știi ce faci… Nu vreau ca Ilinca să sufere din cauza trecutului vostru.

Am simțit un nod în gât. Mirela avea dreptate. Dar cum puteam să-l las pe Radu pe drumuri?

În următoarele zile am încercat să-l ajut pe Radu să-și găsească un loc de muncă. L-am recomandat la un prieten care avea nevoie de oameni la depozit. Ana a început să o ajute pe vecina noastră bătrână cu cumpărăturile și curățenia.

Încet-încet, atmosfera s-a mai destins. Ilinca s-a atașat de Ana și vorbea mereu despre bebelușul care urma să vină. Dar eu încă simțeam o barieră între mine și Radu.

Într-o seară l-am găsit plângând în baie. M-am apropiat încet:

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu stric totul din nou. Mi-e frică să nu te pierd iar…

Atunci am realizat cât de greu îi era și lui. Cât de mult îl apăsa vina.

Poate că iertarea nu vine peste noapte. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar poate că merită să încercăm…

Mă întreb: Oare câte șanse suntem dispuși să oferim celor care ne-au rănit? Și unde trasăm linia dintre iertare și protejarea propriei familii?