Grădina Nevăzută

— Nu vreau să mă întorc acasă la tata! Nu mă trimite, te rog!
Vocea Marei, tremurândă, mi-a străpuns inima ca un cuțit. Era trecut de ora opt seara, iar vântul bătea cu putere pe străzile pustii din orășelul nostru, Băicoi. Am privit-o pe Mara, cu obrajii roșii de frig și ochii umflați de plâns. În spatele ei, fratele ei mai mic, Darius, stătea cu capul plecat, ținându-și ghiozdanul rupt la piept.

Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată atâta furie și neputință în același timp. Sunt Ioana, am 38 de ani și până în acea seară credeam că viața mea e destul de liniștită: o slujbă la bibliotecă, o garsonieră mică și liniștea pe care mi-o doream după divorț. Dar atunci când copiii fratelui meu, Sorin, au apărut la ușa mea, totul s-a schimbat.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu sunteți acasă? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Mara a izbucnit în plâns. — Tata… iar a băut. A țipat la noi. A spart farfurii. Darius s-a ascuns sub masă. Eu… eu nu mai pot.

Am simțit cum mă năpădește rușinea. Sorin fusese mereu oaia neagră a familiei: certat cu munca, mereu cu o sticlă de bere în mână, mereu cu scuze pentru orice greșeală. Dar să-și neglijeze copiii în halul ăsta? Să-i lase flămânzi și speriați?

Le-am făcut ceai cald și le-am dat să mănânce. Mara a mâncat lacom, ca și cum nu mai văzuse mâncare de zile întregi. Darius nici nu a ridicat ochii din farfurie. M-am uitat la ei: hainele murdare, pantofii rupți, privirile pierdute. Cum am putut să nu văd până acum?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria noastră: eu și Sorin alergam prin grădina bunicilor, râdeam, ne certam pentru merele coapte. Cum a ajuns el aici? Cum am ajuns noi aici?

Dimineața am sunat-o pe mama.

— Mamă, copiii lui Sorin au dormit la mine. Nu pot să-i trimit înapoi. Nu vezi ce se întâmplă?

Mama a oftat adânc.

— Știu, Ioana… dar ce putem face? E tatăl lor…

— Tatăl lor îi neglijează! Nu vezi că Mara plânge întruna? Că Darius nu scoate un cuvânt?

— Poate ar trebui să vorbești cu Sorin…

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Cum să vorbesc cu Sorin? De fiecare dată când încercam să-l trag la răspundere, se enerva sau făcea glume proaste.

În acea după-amiază am mers la el acasă. Ușa era întredeschisă, iar din interior se auzea televizorul urlând.

— Sorine! am strigat.

El a apărut în prag, cu ochii roșii și barba nerasă.

— Ce vrei?

— Copiii tăi sunt la mine. Știi ce mi-au spus? Că le e frică să vină acasă!

A râs scurt.

— Exagerezi. Sunt copii, dramatizează.

— Nu dramatizează! Sunt flămânzi, speriați și murdari! Tu ce faci pentru ei?

Sorin a ridicat din umeri.

— Fac ce pot. E greu singur… după ce a plecat Alina…

— Și tu bei! Bei toată ziua! Nu vezi că îi distrugi?

A tăcut o clipă, apoi a început să țipe:

— Nu-mi spune tu cum să-mi cresc copiii! Tu nici măcar nu ai copii! Ce știi tu despre viață?

M-am simțit lovită sub centură. Da, nu aveam copii. Dar oare asta mă făcea incapabilă să văd suferința lor?

Am plecat plângând. În drum spre casă m-am gândit dacă nu cumva exagerez eu. Poate că ar trebui să-i las pe Mara și Darius să se întoarcă acasă. Dar când am ajuns și i-am văzut cum dormeau îmbrățișați pe canapea, am știut că nu pot face asta.

Au urmat zile grele. Am vorbit cu asistența socială din oraș. Mi-au spus că trebuie dovezi clare pentru a interveni. Am început să fac poze cu hainele lor rupte, să notez fiecare poveste spusă de Mara despre scandalurile din casă.

Sorin a venit într-o zi la mine acasă.

— Îi vrei tu? Ia-i! Vezi cât reziști!

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea responsabilității. Salariul meu abia îmi ajungea pentru mine. Dar nu puteam să-i las pe drumuri.

Mara m-a întrebat într-o seară:

— Tu o să ne lași vreodată?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Nu te las niciodată.

Au trecut luni de zile până când Sorin a acceptat ajutorul unui consilier și a început să meargă la terapie pentru dependență. Relația noastră era încă tensionată, dar copiii începeau să zâmbească din nou. Darius a început să deseneze fluturi pe pereții camerei mele mici; Mara citea povești la lumina veiozei.

Într-o zi, mama mi-a spus:

— Ai făcut o grădină din sufletele lor.

Poate că da. Poate că fiecare copil are nevoie doar de puțină lumină ca să înflorească.

Mă întreb uneori: câți copii trăiesc în umbra unor grădini nevăzute? Câți adulți aleg să nu vadă? Oare iubirea poate vindeca orice rană sau unele răni rămân pentru totdeauna ascunse sub tencuiala tăcerii?