I-am dat totul fiului, iar acum aștept ajutor de la ginere – povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Sorin! Cum să nu vii să mă ajuți? Ești singurul pe care mă pot baza! vocea soacrei mele, doamna Margareta, răsună în telefon cu o disperare pe care o știam prea bine. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna, de fiecare dată cu același ton rugător, aproape acuzator. Mă uit la soția mea, Irina, care stătea la masă cu privirea în pământ, evitând să mă privească. Știa și ea că situația devenise insuportabilă.

Totul a început acum doi ani, când doamna Margareta a decis să-și dea apartamentul din București lui Radu, fratele Irinei. „E băiatul meu, are nevoie să-și întemeieze o familie, tu ai deja casa ta cu Irina”, mi-a spus atunci, cu o seninătate care m-a lăsat fără cuvinte. Am simțit un nod în gât, dar am tăcut. Nu era treaba mea, mi-am zis. Dar de atunci, relațiile dintre noi s-au schimbat. Radu, mereu răsfățatul familiei, nu a ridicat niciodată un deget să o ajute pe mama lui. Nici măcar când a avut nevoie să-și repare gardul la țară, a chemat un meșter și a plătit din banii pe care îi primise odată cu apartamentul.

Acum, doamna Margareta locuia mai mult la casa de la țară, un loc vechi, cu două camere, pe care voia să-l transforme într-un refugiu de vară. Însă, pentru asta, avea nevoie de ajutor. Și, desigur, ajutorul trebuia să vină de la mine. „Sorin, tu ești priceput, tu ai făcut și la voi în casă totul, nu pot să mă bazez pe Radu, el are serviciu, e ocupat”, îmi spunea de fiecare dată, ca și cum eu nu aș fi avut serviciu, familie, griji.

Într-o seară, după o altă discuție tensionată la telefon, am izbucnit:
— Irina, nu mai pot! De ce trebuie mereu să fiu eu cel care rezolvă totul? Mama ta i-a dat totul lui Radu, iar acum eu trebuie să-i fac și casa la țară?
Irina a oftat adânc și a ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi:
— Știu că nu e corect, Sorin. Dar e mama… Nu pot să o las singură. Și Radu… știi cum e, nu se implică niciodată.

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. De ce trebuia să plătesc eu pentru alegerile altora? De ce loialitatea mea era mereu pusă la încercare? În weekendul următor, am mers la țară, cu gândul să pun la punct măcar instalația electrică. Doamna Margareta m-a întâmpinat cu o cafea și un zâmbet larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. „Sorin, ești un om bun, Dumnezeu să-ți dea sănătate!”, mi-a spus, dar în sufletul meu nu simțeam decât un gol.

În timp ce lucram, am auzit-o vorbind la telefon cu Radu:
— Da, mamă, știu, dar nu pot să vin, am treabă. Sorin se ocupă, el e priceput…
Am strâns din dinți. Mă simțeam folosit, invizibil, ca și cum tot ce făceam era de la sine înțeles. Seara, când am terminat, am stat pe prispa casei, privind apusul. Doamna Margareta s-a așezat lângă mine.
— Știu că nu e ușor, Sorin. Dar tu ești ca un fiu pentru mine. Radu… el e altfel. Tu ai suflet mare.

Am vrut să-i spun că nu e corect, că nu pot să fiu mereu cel care repară greșelile altora, dar m-am abținut. Am plecat acasă obosit, cu mâinile murdare și sufletul greu. Irina m-a așteptat cu cina caldă și cu un zâmbet trist.
— Îmi pare rău, Sorin. Știu că nu meriți asta. Dar dacă nu noi, atunci cine?

Zilele au trecut, iar cererile doamnei Margareta au devenit tot mai insistente. Ba să-i repar acoperișul, ba să-i aduc lemne, ba să-i montez o ușă nouă. Radu nu a venit niciodată. Într-o zi, am cedat și am izbucnit la telefon:
— Doamnă Margareta, cu tot respectul, dar nu pot să fiu mereu la dispoziția dumneavoastră. Aveți și un fiu, poate ar trebui să-l rugați și pe el!
A urmat o tăcere lungă, apoi un oftat:
— Radu nu poate, Sorin. Tu ești singurul pe care mă pot baza…

Am închis telefonul cu un gust amar. Mă simțeam prins într-o capcană din care nu puteam ieși. Irina a încercat să mă liniștească, dar între noi s-a așternut o răceală pe care nu o mai simțisem niciodată. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am avut o discuție lungă.
— Irina, nu mai pot. Simt că nu contez, că tot ce fac e invizibil. Mama ta nu vede decât ce vrea ea. Radu primește totul, eu doar obligații.
Irina a plâns. Pentru prima dată, am văzut-o cu adevărat neputincioasă.
— Ai dreptate, Sorin. Dar nu știu cum să schimb asta. Poate ar trebui să vorbim cu mama, să-i explicăm că nu e corect.

A doua zi, am mers împreună la doamna Margareta. Am stat la masă, iar Irina a început să vorbească:
— Mamă, nu e corect ce se întâmplă. Sorin te ajută mereu, dar Radu nu face nimic. Și totuși, el a primit apartamentul. Nu simți că e nedrept?
Doamna Margareta a tăcut mult timp, apoi a spus încet:
— Poate că am greșit. Dar Radu e băiatul meu, el are nevoie…
— Și eu sunt fata ta! a izbucnit Irina. Și Sorin e familia noastră. Nu poți să ceri mereu de la el și să nu-i dai nimic în schimb.

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe Irina atât de hotărâtă. Doamna Margareta a început să plângă, spunând că nu a vrut să ne rănească. Dar adevărul era că rana deja exista, adâncă și dureroasă.

De atunci, lucrurile s-au schimbat puțin. Doamna Margareta a început să-l sune și pe Radu, deși el tot nu venea. Eu am mai ajutat, dar nu la fel de mult. Am învățat să spun „nu” atunci când simțeam că nu mai pot. Relația cu Irina s-a întărit, pentru că am trecut împreună prin această încercare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină loialitatea și începe nedreptatea? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că uneori trebuie să ne apărăm și pe noi, nu doar pe ceilalți. Voi ce ați fi făcut în locul meu?