Împărțeala care ne-a despărțit: Povestea unei familii și a credinței regăsite

— Nu se poate, Livia! Eu am avut grijă de mama în ultimii ani, iar tu vii acum să ceri jumătate din apartament?
Vocea unchiului meu, Doru, răsuna în sufrageria mică, plină de umbrele serii. Mama, cu ochii roșii de plâns, strângea în mâini o batistă veche, moștenită chiar de la bunica. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu inima bătându-mi nebunește, simțind că mă sufoc între pereții aceia încărcați de amintiri.

Nu-mi imaginam că moartea bunicii va aduce atâta venin între noi. Toată copilăria mea fusese legată de apartamentul acela din Drumul Taberei: mirosul de cozonac, râsetele la masa de Crăciun, poveștile spuse la lumina lămpii. Acum, fiecare colț părea să ascundă o rană nouă.

— Doru, nu vreau să ne certăm, dar și eu sunt fiica ei! Nu pot să renunț la ce mi se cuvine…
Mama încerca să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremura. Eu nu mai suportam să-i văd așa. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, unde frigul m-a izbit ca o palmă. Am început să plâng în tăcere. Mă simțeam vinovată că nu pot face nimic, că nu pot opri prăpastia care se adâncea între cei doi oameni pe care îi iubeam cel mai mult.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am rugat pentru prima dată cu adevărat, nu doar din obișnuință. Am cerut lui Dumnezeu să ne ajute să găsim o cale spre împăcare. Am simțit o liniște ciudată coborând peste mine, ca o mângâiere pe frunte.

A doua zi dimineață, mama era palidă și tăcută. M-a privit lung, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu găsea cuvintele.

— Irina, nu știu ce să fac… Dacă renunț la apartament, simt că trădez tot ce a fost mama pentru mine. Dacă nu renunț, îl pierd pe Doru pentru totdeauna.

Am luat-o de mână și i-am spus ce simțisem noaptea trecută:

— Poate că ar trebui să ne rugăm împreună. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Poate ne va arăta o cale pe care noi nu o vedem acum.

Mama a oftat adânc și a dat din cap. În acea seară am aprins o lumânare și am spus împreună Tatăl nostru. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou unite.

Între timp, discuțiile cu Doru au devenit tot mai tensionate. Avocatul lui suna aproape zilnic. Mama era sfâșiată între dorința de dreptate și frica de scandal. Eu încercam să fiu puntea dintre ei, dar mă simțeam tot mai mică și neputincioasă.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă la telefon, mama a izbucnit:

— De ce trebuie să fie totul despre bani? De ce nu putem păstra măcar amintirea mamei curate?

Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit:

— Poate că bunica ar fi vrut să fim împreună, nu să ne despărțim pentru niște pereți…

În acea seară am mers la biserică. Preotul parohiei noastre, părintele Mihai, ne-a primit cu blândețe. I-am povestit totul printre lacrimi. Ne-a ascultat răbdător și apoi ne-a spus:

— Uneori, Dumnezeu îngăduie încercări ca să ne arate ce e cu adevărat important. Nu apartamentul contează, ci dragostea dintre voi.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă rog mai des și să caut liniștea în credință. Mama părea și ea mai împăcată. Încet-încet, am reușit să vorbim cu Doru fără să ridicăm tonul. Am propus să vindem apartamentul și să împărțim banii egal, iar fiecare să păstreze câte un obiect drag de la bunica.

A fost greu. Doru a acceptat cu greu ideea, dar până la urmă a cedat. În ziua în care am golit apartamentul, am plâns toți trei în mijlocul sufrageriei goale. Am luat fiecare câte o fotografie veche și o cană crăpată pe care bunica o folosea la ceai.

Anii au trecut de atunci. Relația dintre mama și Doru nu a mai fost niciodată la fel ca înainte, dar măcar vorbesc din când în când. Eu am rămas cu credința că rugăciunea poate aduce pace acolo unde nimic altceva nu reușește.

Uneori mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletului comparativ cu orice avere? Și dacă dragostea dintre noi e pusă la încercare tocmai ca să învățăm să iertăm?