În Umbra Legăturilor Frânte: Povestea Mariei, Bunica Rămasă Singură

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! Ți-ai lăsat copiii fără tată! Ți-ai lăsat soția să plângă nopți la rând! — am urlat în telefon, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce el tăcea la celălalt capăt al firului. Era o seară de noiembrie, friguroasă și umedă, iar în casa mea din Ploiești ecoul vocii mele răsuna printre pereții goi.

Nu-mi imaginam vreodată că voi ajunge aici. Eu, Maria, femeia care a crescut doi copii singură după ce soțul meu, Ilie, a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit o viață întreagă să le ofer tot ce am putut. Radu era mândria mea — băiat bun, cu capul pe umeri, sau cel puțin așa credeam. Când a cunoscut-o pe Irina la facultate, am simțit că familia noastră se întregise din nou. Au avut doi copii minunați: Andreea și Vlad.

Dar totul s-a năruit într-o zi de vară, când Radu mi-a spus cu voce joasă: „Mamă, nu mai pot. M-am îndrăgostit de altcineva.” Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am încercat să-l fac să se răzgândească, să-i amintesc de copiii lui, de Irina care îl aștepta acasă cu masa caldă și zâmbetul obosit. Dar el era deja departe, cu mintea și inima.

Irina a venit la mine plângând, cu ochii roșii și obrajii scobiți de nesomn. „Maria, ce mă fac? Cum le spun copiilor?” Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Nu știam nici eu ce să-i spun. M-am simțit vinovată — oare unde am greșit ca mamă? De ce nu l-am învățat pe Radu să fie bărbat adevărat?

Zilele au trecut greu. Radu nu mai venea pe la noi decât rar și atunci doar ca să-și vadă copiii câteva ore. Irina s-a închis în ea, iar eu am rămas singura punte între nepoții mei și tatăl lor. Într-o duminică, Andreea m-a întrebat cu voce stinsă: „Buni, de ce nu mai vine tati acasă?” M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. „Tati are multe pe cap acum, draga mea… Dar te iubește.” Mințeam. Știam că nu e adevărul complet, dar ce puteam să-i spun unui copil de opt ani?

Vecinele mă priveau cu milă când ieșeam la piață. „Săraca Maria, uite ce-a pățit…” Șușoteau pe la colțuri și mă întrebau dacă nu vreau să ies cu ele la biserică sau la vreo serată pentru pensionari. Am încercat — am mers la clubul de croșetat, am participat la o excursie la Sinaia cu grupul de vârstnici. Dar inima mea rămânea acasă, lângă Andreea și Vlad, lângă Irina care se lupta să țină familia pe linia de plutire.

Într-o zi, Radu a venit cu noua lui iubită, Simona. O fată tânără, cu părul blond și un zâmbet larg, dar ochii goi. Mi-a spus politicos „bună ziua”, dar simțeam că nu-i pasă nici cât negru sub unghie de mine sau de copiii lui Radu. Am încercat să fiu civilizată — nu voiam scandaluri sau certuri în fața nepoților. Dar când Simona a început să le aducă jucării scumpe și dulciuri peste măsură, Andreea a venit la mine și mi-a spus: „Buni, nu-mi place de doamna Simona. De ce vine mereu cu tati?”

Am simțit furie și neputință. M-am certat cu Radu într-o seară:
— Nu vezi că îi rănești? Nu vezi că îi bulversezi?
El a ridicat din umeri:
— Mamă, e viața mea! Nu mai sunt copilul tău!
— Dar ai copii! Ai responsabilități!
— Lasă-mă în pace!

După acea ceartă, nu mi-a mai vorbit două luni. M-am simțit ca un străin în propria familie.

Irina s-a îmbolnăvit de nervi — insomnii, atacuri de panică. M-am mutat temporar la ea ca s-o ajut cu copiii. Noaptea o auzeam plângând în pernă. Ziua încerca să fie puternică pentru Andreea și Vlad. Eu găteam, făceam curat, îi duceam pe copii la școală. Uneori mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam: eram o umbră a femeii care fusesem odată.

Au trecut doi ani de atunci. Radu s-a mutat cu Simona într-un apartament nou din București și vine rar pe la copii. Irina încearcă să-și refacă viața — a început să iasă cu un coleg de serviciu, Mihai. La început am fost reticentă — mi se părea că îl trădează pe Radu. Dar apoi am văzut cât de mult îi iubește pe copii și cât de mult o sprijină pe Irina.

Într-o seară, Vlad m-a întrebat: „Buni, tu crezi că tati o să se întoarcă vreodată?” L-am strâns tare în brațe și i-am spus: „Nu știu, puiule… Dar eu o să fiu mereu aici pentru voi.”

M-am gândit mult la iertare. Poate că nu pot să-l iert pe Radu pentru ce ne-a făcut tuturor. Poate că nici el nu se poate ierta pe sine. Dar am învățat că uneori trebuie să mergem mai departe chiar dacă sufletul nostru rămâne ciuntit.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc poza veche cu familia mea întreagă: eu, Ilie, Radu copil și sora lui mai mică, Ana. Oare unde s-a rupt totul? Oare puteam face ceva diferit? Sau pur și simplu viața ne aruncă uneori în valuri prea mari ca să le putem înota?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru suferința din familie. Dar vă întreb: voi ați putea ierta o astfel de trădare? Sau unele răni chiar nu se vindecă niciodată?