În umbra surorii mele: Povestea unei vieți trăite între așteptări și neputință

— Raluca, de ce nu poți fi și tu ca Ioana? Vocea mamei răsună în bucătărie, tăind liniștea ca un cuțit. Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Ioana tocmai a primit încă o diplomă, încă o laudă la serviciu, iar eu… eu abia dacă reușesc să-mi țin jobul de la librărie.

— Mamă, nu suntem la fel. Eu… încerc, dar nu pot… nu sunt ea.

— Nu e vorba să fii ea! Dar măcar să te străduiești! Mereu ai fost așa, Raluca. Mereu cu capul în nori.

Mă ridic brusc și ies pe balcon. Aerul rece de februarie mă izbește în față, dar prefer frigul decât privirea dezamăgită a mamei. Privesc blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și mă întreb: oare chiar nu sunt bună de nimic?

Ioana a fost mereu steaua familiei. Olimpică la matematică, bursieră la București, acum lucrează la o multinațională și vine acasă doar de sărbători. Când vine, totul se schimbă: mama gătește cele mai bune sarmale, tata scoate vinul cel bun din pivniță, iar eu… eu devin invizibilă. Odată, când aveam 14 ani, am luat premiul III la un concurs de desen. Mama mi-a spus doar: „Bravo, dar Ioana a luat mereu premiul I.”

Anii au trecut și am încercat să mă fac utilă: am avut grijă de bunica atunci când s-a îmbolnăvit, am făcut cumpărături pentru toată lumea, am renunțat la facultate ca să lucrez și să ajut cu banii în casă. Dar nimic nu părea suficient.

Într-o seară, după ce Ioana a plecat înapoi la București, am auzit-o pe mama vorbind cu tata în șoaptă:

— Dacă n-ar fi fost Ioana, nu știu ce ne făceam. Raluca… e bună la suflet, dar nu poți construi pe bunătate.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus în camera mea și am plâns până târziu. De atunci, am început să evit mesele în familie. Mâncam pe fugă sau inventam scuze ca să nu stau prea mult cu ei.

Într-o zi, Ioana m-a sunat:

— Ralu, hai la mine weekendul ăsta! Facem o plimbare prin Herăstrău, poate mergem la un film.

Am acceptat cu jumătate de gură. În trenul spre București, mă uitam pe geam și mă gândeam: poate dacă îi spun ce simt… poate dacă îi spun că nu mai pot…

La ea acasă era ordine perfectă. Mi-a făcut cafea și m-a întrebat:

— Ce-i cu tine? Pari obosită.

— Ioana… tu ai simțit vreodată că nu ești suficientă?

A râs scurt:

— Eu? Nu prea. De ce întrebi?

— Pentru că eu simt asta mereu. Orice fac, mama tot pe tine te laudă. Parcă nici nu exist.

A tăcut o clipă. Apoi a spus încet:

— Știi că și eu simt presiunea asta? Că trebuie mereu să fiu perfectă? Că dacă greșesc ceva, mama se supără pe mine luni întregi? Nu e ușor nici pentru mine.

Am rămas amândouă tăcute. Pentru prima dată, am văzut-o pe Ioana altfel: nu ca pe o rivală, ci ca pe cineva care duce o povară diferită.

Când m-am întors acasă, mama m-a întâmpinat cu aceeași privire critică:

— Ai stat destul la București. Poate te-ai molipsit și tu de la sora ta și te apuci de ceva serios.

Am vrut să-i răspund, dar m-am oprit. În loc să mă cert cu ea, m-am dus în camera mea și am început să scriu în jurnal. Am scris despre toate momentele în care m-am simțit invizibilă, despre dorința de a fi iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cine ar vrea ea să fiu.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care îmi reproșa că nu am economisit destui bani pentru facturi — am izbucnit:

— Mamă! Nu mai pot! Nu sunt Ioana! Nu voi fi niciodată! De ce nu poți să mă vezi pe mine?

A rămas blocată. Pentru prima dată în viață, am văzut-o nesigură.

— Raluca… eu doar vreau ce e mai bine pentru tine…

— Dar dacă „binele” tău mă face să mă simt mică? Dacă tot ce faci mă face să cred că nu contez?

A tăcut mult timp. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră e tot tensionată, dar uneori mama îmi aduce ceaiul la birou sau îmi spune „mulțumesc” când fac curat. Nu e mult, dar e un început.

Ioana mi-a scris recent:

„Ralu, poate ar trebui să plecăm undeva doar noi două. Să ne găsim locul nostru.”

Poate că nu voi ieși niciodată complet din umbra surorii mele. Poate că mama nu va vedea niciodată cât valorez cu adevărat. Dar acum știu că nu sunt singură și că merit să fiu iubită pentru cine sunt.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim altcineva doar ca să fim acceptați? Oare când vom avea curajul să spunem: „Eu sunt suficient”? Voi cum ați proceda?