În Umbra Tatălui Meu: Poveste din Timișoara

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! am urlat, cu pumnii strânși, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Timișoara. Mama, cu ochii roșii de plâns, s-a întors spre mine și mi-a spus cu voce stinsă:

— Rareș, te rog… Nu acum. Nu vezi că și așa abia ne ținem pe picioare?

Dar nu mai puteam să tac. De când tata murise, totul se schimbase. El fusese liderul sindical al fabricii de textile, un om respectat, dar și temut. Toată viața mea am trăit în umbra lui, încercând să-i fac pe plac, să nu-l dezamăgesc. Dar după ce l-au găsit mort în biroul lui, zvonurile au început să curgă ca un râu murdar: sinucidere, accident, crimă. Nimeni nu știa adevărul. Sau poate că știau, dar nimeni nu voia să vorbească.

Sora mea, Ioana, s-a închis în camera ei și nu mai vorbea cu nimeni. Mama încerca să țină casa pe linia de plutire cu salariul ei de la școală. Iar eu… eu eram prins între dorința de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat și teama că aș putea distruge tot ce a mai rămas din familia noastră.

Într-o seară, la parastasul de șase săptămâni, unchiul meu, Doru, a venit beat și a început să strige:

— Asta-i tot ce-a rămas din liderul vostru? O familie care nici măcar nu vrea să afle adevărul?

Toți au tăcut. Eu am simțit cum îmi fierbe sângele. După ce musafirii au plecat, m-am dus la mama.

— Mamă, trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu tata. Nu pot să trăiesc cu gândul că poate a fost omorât și noi ne prefacem că totul e bine.

Mama a izbucnit în plâns:

— Rareș, dacă începi să sapi, o să ne pierdem liniștea pentru totdeauna. Oamenii ăia… nu sunt de joacă.

Dar liniște oricum nu mai aveam. În fiecare noapte visam chipul tatălui meu, palid și rece, care mă privea acuzator.

Am început să caut prin lucrurile lui: agende vechi, notițe scrise cu mâna tremurândă, scrisori netrimise. Am găsit un carnețel cu nume și cifre. Printre ele: „Mihai P., 10.000 euro”, „Liviu C., amenințare”, „Sindicat – trădare?”

Am mers la vechea fabrică. Portarul m-a privit lung:

— Ce cauți aici, Rareș? Nu-i loc pentru tine.

— Vreau doar să vorbesc cu domnul Mihai Popescu.

Portarul a oftat:

— Nu cred că-i bine să te bagi…

Dar nu m-am lăsat. L-am găsit pe Mihai Popescu în biroul lui nou-nouț.

— Rareș… Ce vrei?

— Vreau să știu ce s-a întâmplat cu tata.

A zâmbit strâmb:

— Tatăl tău era un om încăpățânat. A vrut să schimbe prea multe. Unii oameni nu suportă schimbarea.

— L-ați amenințat?

S-a ridicat brusc:

— Ai grijă ce spui! Du-te acasă la mama ta și lasă trecutul în pace!

Am ieșit tremurând. În acea noapte am visat din nou chipul tatălui meu.

Zilele au trecut greu. Ioana a început să vorbească din nou cu mine.

— Rareș, lasă-i pe ăștia. Tata nu s-ar fi vrut să ne pierdem viața pentru răzbunare.

— Nu e vorba de răzbunare! E vorba de adevăr!

Într-o zi am primit un plic anonim la ușă: „Dacă nu încetezi, o să regreți.”

Am arătat plicul mamei. S-a prăbușit pe scaun:

— Îți jur că dacă pățești ceva… nu mai pot trăi!

Am simțit că mă sufoc între loialitatea față de familie și dorința de dreptate.

Într-o seară ploioasă am mers la poliție cu carnețelul tatălui meu. Ofițerul m-a privit obosit:

— Băiete, sunt lucruri pe care e mai bine să le lași baltă. Dar dacă vrei să depui plângere oficială…

Am semnat hârtia tremurând.

A doua zi dimineață am găsit geamul spart la bucătărie și un mesaj scrijelit pe perete: „Ultimul avertisment.”

Mama a făcut infarct de spaimă. Am stat cu ea la spital zile întregi. Ioana m-a rugat printre lacrimi:

— Rareș, te rog… oprește-te!

Dar nu puteam. Simțeam că dacă mă opresc acum, tot sacrificiul tatălui meu ar fi fost în zadar.

Poliția a deschis o anchetă formală, dar nimic nu s-a schimbat. Mihai Popescu a plecat din oraș „în interes de serviciu”. Unchiul Doru a dispărut fără urmă.

Familia noastră s-a destrămat încet-încet. Mama n-a mai fost niciodată aceeași. Ioana s-a mutat la București și n-a mai vrut să audă de trecut.

Eu? Am rămas singur într-un apartament gol, cu amintirile și întrebările mele.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Merită adevărul orice preț? Sau unele umbre sunt prea adânci ca să le poți alunga vreodată?