Inima care nu renunță: Povestea mea cu trei copii și un diagnostic nemilos

— Nu poți să-i păstrezi pe toți trei, Giulia. Inima ta nu va rezista, a spus doctorul Popescu, cu vocea lui calmă, dar rece, în timp ce eu mă uitam la ecograful care arăta trei puncte mici, pulsând frenetic pe ecran. Mâinile mi-au început să tremure, iar lacrimile mi-au umplut ochii fără să le pot opri. Soțul meu, Radu, stătea lângă mine, cu pumnii strânși și privirea pierdută undeva pe peretele alb al cabinetului.

— Ce vrei să spui? Să renunț la unul dintre copiii mei? am șoptit, aproape fără glas.

Doctorul a oftat. — Dacă nu facem reducție embrionară, riscul să nu supraviețuiască niciunul dintre ei — sau tu — este foarte mare. Inima ta e deja slăbită de boala congenitală. Nu vreau să te pierdem, Giulia.

Am ieșit din cabinet cu un nod în gât, ținându-l pe Radu de mână. În mașină, liniștea era apăsătoare. Simțeam că mă sufoc. Acasă, mama m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Fata mea, gândește-te la David. Are doar patru ani. Ce se va face fără tine?

— Nu pot să aleg între copiii mei, mamă! Nu pot! am izbucnit, iar vocea mi s-a spart în hohote de plâns.

Nopțile următoare au fost un chin. Mă trezeam transpirată, cu inima bătând haotic, visând că pierd totul — copiii, viața mea, familia. Radu încerca să mă liniștească, dar îl simțeam tot mai distant. Într-o seară, l-am surprins vorbind la telefon cu sora lui:

— Nu știu ce să facem… Dacă o pierdem pe Giulia? Cum să crești patru copii singur?

M-am simțit trădată și singură. Dar în dimineața următoare, privind ecografia lipită pe frigider, am știut că nu pot renunța la niciunul dintre ei. Am sunat la spital și am spus hotărâtă:

— Nu fac reducție. Îmi asum riscul.

Au urmat luni de spitalizări, perfuzii, monitorizări zilnice. Fiecare zi era o luptă cu frica și cu propriul corp. Am avut sângerări la 18 săptămâni și am crezut că totul s-a sfârșit. Dar inimile lor băteau încă. La 25 de săptămâni am făcut edem pulmonar și am ajuns la Terapie Intensivă. Mama a venit la spital și m-a implorat:

— Te rog, Giulia! Gândește-te la David! Gândește-te la noi!

— Nu pot… Nu pot să aleg cine trăiește și cine moare din copiii mei…

Radu a început să doarmă tot mai des acasă, cu David. Îl vedeam obosit și speriat. Într-o zi mi-a spus:

— Dacă mori… nu știu dacă o să te pot ierta vreodată că ai ales așa.

M-a durut mai tare decât orice injecție sau perfuzie. Dar nu puteam da înapoi.

La 29 de săptămâni am intrat în travaliu prematur. Doctorii alergau prin salon, asistentele îmi strigau să respir adânc. Am simțit cum inima îmi bate nebunește și m-am gândit că poate aici se termină totul.

Când m-am trezit după cezariană, primul lucru pe care l-am întrebat a fost:

— Copiii? Sunt bine?

Doctorul Popescu mi-a zâmbit obosit:

— Sunt în incubatoare. Sunt mici, dar luptători. Și tu… ai avut noroc.

Am plâns de ușurare și de frică pentru ce va urma. Zilele următoare le-am petrecut privind prin geamul secției de prematuri la cele trei minuni ale mele: Ilinca, Mara și Vlad. Fiecare gram câștigat era o victorie. Fiecare zi fără complicații era un miracol.

Radu a venit într-o zi cu David de mână. S-a uitat la mine lung și mi-a spus:

— Poate n-am înțeles ce simți tu ca mamă… Poate am fost egoist. Dar acum îi văd și eu: sunt ai noștri.

Au trecut luni până când i-am putut aduce acasă. Casa noastră mică din Ploiești s-a umplut de scutece, biberoane și plânsete. Oboseala era cruntă, inima mea încă fragilă, dar eram împreună.

Mama încă oftează când mă vede alergând după copii prin casă.

— Ai riscat totul… Dar uite-i! Sunt aici!

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost inconștientă. Dar când îi văd cum râd toți patru împreună — David cu surorile și fratele lui — știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare există o alegere corectă când vine vorba de viață și moarte? Sau doar iubirea ne arată drumul, chiar dacă e plin de spini? Voi ce ați fi făcut în locul meu?