Inima lui Petru bate în pieptul Valentinei: O mamă, două destine și o alegere imposibilă

— Nu, nu! Nu-mi luați copilul! urlam, cu mâinile încleștate pe halatul medicului. Era noaptea de Crăciun, iar pe holurile reci ale spitalului din Iași, lumea mea se prăbușea. Petru, băiatul meu de 19 ani, zăcea inert pe patul de reanimare, cu ochii închiși și pielea prea palidă pentru vârsta lui. Un accident stupid, o mașină scăpată de sub control și totul s-a sfârșit într-o secundă.

— Doamnă Ionescu, trebuie să vă decideți acum. Petru nu mai are nicio șansă. Dar inima lui poate salva o viață, a spus doctorul Vasilescu, cu vocea tremurândă.

M-am prăbușit pe scaun, simțind că aerul nu mai ajunge la plămâni. Soțul meu, Mihai, stătea lângă mine, cu pumnii strânși și ochii roșii. — Nu putem… Nu pot să-l las să plece așa… a șoptit el. Dar eu știam că Petru ar fi vrut să ajute. Întotdeauna a fost generos, mereu primul care sări în ajutorul altora.

Am semnat hârtia cu mâna tremurândă. În acea clipă, am simțit că mi-am trădat copilul și totodată că i-am onorat sufletul. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mihai nu mi-a vorbit zile întregi. — Cum ai putut? Cum ai putut să-l dai? a izbucnit într-o seară, trântind ușa dormitorului. — Nu l-am dat! I-am dat șansa să trăiască prin altcineva! am răspuns eu printre suspine.

A trecut o lună până când am primit scrisoarea. O femeie necunoscută, Valentina Popescu din Bacău, îmi mulțumea pentru viața primită. „Inima fiului dumneavoastră bate acum în pieptul meu. Nu pot exprima în cuvinte recunoștința mea. Voi avea grijă de ea ca de cel mai prețios dar.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am urât-o și am iubit-o pe Valentina în același timp. Era femeia care trăia pentru că Petru al meu nu mai era. M-am gândit zile întregi dacă să-i răspund. Într-un final, am scris: „Aveți grijă de el pentru mine.”

Viața noastră s-a schimbat radical. Mihai s-a închis în el, refuzând orice discuție despre Petru sau despre donare. Sora mea, Mariana, m-a acuzat că am ales prea repede: — Poate se trezea! Poate era o minune! Dar eu știam adevărul crud: Petru nu se mai întorcea.

Într-o zi de primăvară, Valentina m-a sunat. Vocea ei era caldă, dar încărcată de teamă: — Doamnă Ionescu… aș vrea să vă întâlnesc. Să vă mulțumesc față în față.

Am acceptat cu inima strânsă. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centrul orașului. Valentina era slabă, cu ochii mari și triști, dar când m-a văzut a zâmbit larg: — Simt că port o parte din fiul dumneavoastră cu mine.

Am plâns amândouă. Mi-a povestit despre fetița ei de șapte ani care aproape rămânea orfană și despre nopțile în care nu mai spera să apuce ziua următoare. — Inima lui Petru bate tare când o iau pe Maria în brațe… Parcă mă îndeamnă să trăiesc pentru amândoi.

După acea întâlnire, am început să vorbim des la telefon. Îi ceream detalii despre starea ei de sănătate, despre Maria, despre cum se simte inima lui Petru în pieptul ei. Era un fel ciudat de consolare — să știu că băiatul meu încă există undeva, chiar dacă nu lângă mine.

Dar conflictul din familie nu s-a stins niciodată complet. Mihai refuza să audă numele Valentinei sau să accepte că donarea a fost un gest nobil. — Pentru mine, Petru a murit atunci și acolo! Nu vreau să știu ce s-a întâmplat cu inima lui! spunea el mereu.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Mihai a plecat la fratele lui și nu s-a mai întors câteva zile. M-am simțit singură și vinovată. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am grăbit despărțirea noastră.

Valentina a venit la Iași într-o zi ploioasă de toamnă și m-a rugat să mergem împreună la mormântul lui Petru. A îngenuncheat lângă cruce și a pus mâna pe piept: — Mulțumesc că mi-ai dat viață din moartea ta… Promit să nu te dezamăgesc niciodată.

Privind-o cum plângea acolo, mi-am dat seama că durerea mea nu va dispărea niciodată complet, dar nici speranța nu va muri cât timp inima lui Petru bate undeva pe lume.

Astăzi, la doi ani după tragedie, încă mă trezesc noaptea strigându-l pe Petru prin casă. Dar când vorbesc cu Valentina sau primesc poze cu Maria râzând în brațele mamei ei, simt că alegerea mea a avut sens.

Oare câți dintre noi ar putea face același lucru? Oare cât curaj ne trebuie ca să transformăm cea mai mare durere într-o rază de speranță pentru altcineva? Poate că doar o mamă știe răspunsul.