Inima mea nu mai vrea să tacă: Povestea Anei din Ploiești

— Ana, nu mai bate la ușă, lasă-mă în pace!
Vocea mamei răsună ascuțit din spatele ușii închise. Mâna mi se oprește în aer, tremurând. E a treia oară în seara asta când încerc să intru la ea. În bucătărie, tata își aprinde o altă țigară, cu ochii pierduți în gol. Fratele meu, Vlad, stă cu căștile pe urechi, ignorând totul.

Mă simt prinsă între pereții aceștia reci, unde fiecare respirație pare o greșeală. Am 16 ani și nu mai știu cum arată o familie normală. De când mama s-a schimbat, casa noastră s-a umplut de umbre. Nu mai gătește, nu mai râde, nu mai iese din cameră. Tata spune mereu: „Las-o, Ana, are nevoie de liniște.” Dar liniștea asta ne sufocă pe toți.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am găsit curajul să intru la ea. Am deschis ușa încet, cu inima bătându-mi nebunește. Mama stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și obrajii scobiți.

— Ce vrei? a întrebat fără să mă privească.

— Să știu dacă ești bine… Mi-e dor de tine, mamă.

A izbucnit în plâns. Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâna rece în a mea.

— Nu mai pot, Ana… Simt că nu mai are rost nimic.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să țip la tata, la Vlad, la toată lumea care pretinde că nu vede nimic. Dar am rămas acolo, lângă ea, până când lacrimile i s-au oprit.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu voce joasă:

— Nu-i spune nimănui ce se întâmplă aici. O să treacă.

Dar nu trecea. Zilele se scurgeau la fel: mama închisă în cameră, tata tot mai absent, Vlad tot mai furios. La școală mă prefăceam că totul e bine. Prietena mea cea mai bună, Roxana, m-a întrebat într-o pauză:

— Ana, ce ai? Parcă nu mai ești tu.

Am vrut să-i spun adevărul, dar mi-a fost rușine. Cine ar înțelege? În România, depresia e un cuvânt murdar. Oamenii râd sau te compătimesc fals. Așa că am tăcut.

Într-o zi, am găsit un caiet vechi al mamei cu poezii scrise de ea când era tânără. Am citit pagină după pagină și am simțit-o din nou aproape. Atunci mi-am dat seama: mama nu e doar boala ei. E femeia care mă învăța să dansez pe holuri și să cânt „Bună dimineața, soare!”

Am început să-i citesc poeziile ei în fiecare seară, chiar dacă nu răspundea. Îi lăsam bilețele pe sub ușă: „Te iubesc”, „Mi-e dor de tine”, „Hai să ieșim la plimbare”. Uneori le găseam mototolite pe jos, alteori dispărute.

Într-o duminică dimineață, când tata era plecat la serviciu și Vlad dormea, am auzit pași pe hol. Mama a intrat în bucătărie și s-a așezat la masă. M-am uitat la ea ca la o minune.

— Vrei cafea? am întrebat cu voce tremurată.

A dat din cap și a zâmbit slab.

— Mulțumesc că nu m-ai lăsat singură…

Am plâns amândouă în tăcere. Din ziua aceea, lucrurile au început să se schimbe puțin câte puțin. Tata a acceptat să mergem cu toții la un psiholog de familie, deși la început a bombănit că „nu suntem nebuni”. Vlad a început să vorbească despre ce simte și el.

Nu a fost ușor. Au fost zile când mama cădea iar în întuneric și eu simțeam că nu mai pot duce totul pe umeri. Dar am învățat să cer ajutor: de la Roxana, de la profesoara mea de română care m-a ascultat fără să judece, de la psihologul care mi-a spus că nu e vina mea.

Acum, după doi ani de luptă, mama încă are zile grele, dar nu mai e singură. Eu nu mai sunt fata care tace și înghite totul. Am scris povestea noastră într-un eseu pe care l-am citit la serbarea școlii. Când am terminat, sala era mută. Apoi cineva a început să aplaude încet și toți s-au ridicat în picioare.

Poate că nu putem vindeca totul peste noapte. Dar cred că primul pas e să vorbim despre ce doare cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de rușine și alegem tăcerea? Dacă am avea curajul să spunem „nu sunt bine”, cât s-ar schimba viețile noastre?