Inima unei mame: Când dragostea devine luptă

— Irina, trebuie să alegi. Dacă duci sarcina cu tripleți până la capăt, s-ar putea să nu supraviețuiești. Vocea calmă a doctorului Popescu îmi răsuna în urechi ca un ecou rece, în timp ce mâinile mi se strângeau instinctiv pe burtica deja rotunjită. Nu știam dacă să plâng sau să țip. În jurul meu, salonul alb părea să se învârtă, iar ochii soțului meu, Mihai, erau plini de lacrimi neplânse.

— Nu pot… Nu pot să aleg între copiii mei, am șoptit, privind în gol. Cum aș putea să renunț la vreunul dintre ei? Sunt toți ai mei, îi iubesc deja pe fiecare în parte.

Mihai mi-a luat mâna și a strâns-o tare. — Irina, te rog… Nu vreau să te pierd. Ce sens are să avem copii dacă tu nu vei fi aici?

Acele cuvinte m-au sfâșiat. Îl iubeam pe Mihai, dar iubirea pentru copiii mei nenăscuți era ceva ce nici nu știam că există până atunci. Mama mea, Maria, stătea pe un scaun lângă pat și plângea în tăcere. — Fata mea, nu te juca cu viața ta. Copiii au nevoie de tine vie.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat cu ochii în tavan, ascultând bătăile inimii mele care păreau să bată pentru patru oameni deodată. M-am gândit la toate momentele când mama mă certa că sunt prea încăpățânată. Poate că încăpățânarea asta mă adusese aici.

A doua zi am mers la biserică. Preotul Vasile m-a privit cu blândețe și mi-a spus: — Dumnezeu ți-a dat această încercare pentru că știe că poți duce mai mult decât crezi. Dar nu uita: uneori, sacrificiul nu înseamnă să te pierzi pe tine.

Zilele au trecut greu. Fiecare control medical era o loterie: tensiunea mea creștea, inima îmi bătea neregulat, iar doctorii mă avertizau că riscul de preeclampsie era uriaș. Mihai devenise tăcut și nervos, iar mama mă veghea ca o umbră. Într-o seară, l-am auzit pe Mihai certându-se cu ea în bucătărie:

— Nu vezi că o împingi spre moarte? De ce nu-i spui să renunțe?
— Pentru că știu cum e să-ți pierzi un copil! a răspuns mama printre suspine. Eu am pierdut unul înainte de Irina și nu trece zi fără să mă gândesc la el.

Am simțit atunci că povara nu era doar a mea. Toată familia suferea. Sora mea mai mică, Andreea, încerca să mă înveselească trimițându-mi mesaje haioase, dar simțeam disperarea din spatele glumelor ei.

La 24 de săptămâni am ajuns de urgență la spital cu sângerări. Doctorul Popescu m-a privit grav: — Irina, e momentul să decizi. Dacă nu intervenim acum, s-ar putea să-i pierzi pe toți… inclusiv pe tine.

Am izbucnit în plâns. Mihai era lângă mine, palid ca varul. — Te rog, Irina…

Am simțit atunci o liniște ciudată. M-am gândit la fețele copiilor mei pe care nu le văzusem încă, la Mihai care mă ținea de mână, la mama care se ruga pentru mine acasă. Am spus încet:

— Nu pot alege între ei. Vreau să lupt pentru toți trei. Dacă e voia lui Dumnezeu să-i am pe toți, voi lupta până la capăt.

Doctorul a oftat și a dat din cap: — Atunci vom face tot ce putem.

Au urmat luni de spitalizare, perfuzii, injecții dureroase și nopți nedormite. Am simțit cum corpul meu cedează treptat: picioarele mi se umflau, respirația devenea tot mai grea. Într-o noapte am avut un vis: eram pe un câmp plin cu flori galbene și trei copii alergau spre mine râzând.

La 31 de săptămâni am intrat în travaliu prematur. Totul s-a petrecut ca într-un film: asistente alergau, Mihai era alb la față și țipa la doctori să mă salveze. Am simțit o durere sfâșietoare și apoi… liniște.

M-am trezit după operație cu Mihai lângă mine, plângând ca un copil. — Sunt bine? Copiii?

— Sunt la incubator… Dar sunt vii! Și tu ești aici! a spus el printre lacrimi.

Au urmat zile lungi de incertitudine. Fiecare vizită la terapie intensivă era o luptă cu frica: fetița cea mică avea probleme respiratorii grave, băiețelul mijlociu făcea convulsii, doar cel mare părea mai puternic. Am stat lângă ei ore întregi, cântându-le încet și rugându-mă pentru fiecare respirație.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Mihai a devenit mai atent și mai blând; mama a început să zâmbească din nou când i-a ținut pe nepoți în brațe pentru prima dată; Andreea a venit acasă din Cluj doar ca să-i vadă.

Au trecut doi ani de atunci. Copiii sunt sănătoși acum, dar eu încă port urmele acelei lupte: inima mea e slăbită și obosesc repede. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am riscat totul.

Dar când îi văd cum aleargă prin curte și râd împreună, știu că dragostea unei mame poate muta munții.

Oare câte mame ar fi făcut aceeași alegere? Și cât de mult putem duce înainte ca dragostea să devină prea grea pentru inimile noastre?