Întoarcerea Acasă: Adevărul Dureros Despre Familia Mea

— Atât ai putut să-i dai? Doar patru sute de lei? a izbucnit Lucian, ginerele meu, cu vocea ridicată, în timp ce Mara, fiica mea, încerca să-l tempereze din priviri. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe cutia de cadou roz pe care tocmai i-o dădusem Brianei, nepoata mea de zece ani. Era ziua ei, iar eu mă întorsesem după aproape douăzeci de ani din Italia, cu sufletul plin de dor și cu speranța că familia mea mă va primi cu brațele deschise.

Dar în loc de îmbrățișări și zâmbete, am primit reproșuri. Lucian s-a ridicat de la masă, a trântit scaunul și a început să vorbească tare, ca să audă toată lumea: — În ziua de azi, cu banii ăștia nu-ți iei nici măcar o pereche de adidași mai răsăriți! Tu ai stat atâția ani afară și atât ai putut să faci pentru copilul nostru?

Mara s-a apropiat de mine, încercând să-mi ia apărarea: — Mamă, nu-l băga în seamă. E stresat cu serviciul… Dar privirea ei era tristă, iar vocea îi tremura. Simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil, unul pe care nu-l mai recunoșteam.

Am plecat din România când Mara avea doar doisprezece ani. Am muncit ca infirmieră în Napoli, am strâns fiecare bănuț pentru ca ea să poată merge la facultate și să nu-i lipsească nimic. Îi trimiteam bani lunar, îi cumpăram haine și îi aduceam dulciuri când veneam acasă în concediu. Dar timpul a trecut, iar distanța a crescut între noi fără să-mi dau seama.

Acum, la masa aniversară a Brianei, mă simțeam ca o străină. Nepoata mea mi-a zâmbit timid și mi-a șoptit: — Mulțumesc, bunico! Dar Lucian nu s-a oprit. — Dacă tot ai venit acasă, poate te gândești să ne ajuți cu rata la apartament. Știi cât costă viața aici? Nu mai e ca pe vremuri!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre recunoștință, despre dragoste, despre faptul că m-am sacrificat pentru ei. Dar nimeni nu părea să vadă asta. Toți priveau spre mine ca spre un bancomat ambulant.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mara mă evita, iar Lucian îmi arunca priviri tăioase ori de câte ori treceam prin sufragerie. Briana venea la mine doar când nu era nimeni prin preajmă. — Bunico, tu mai pleci iar? — Nu știu, draga mea… Poate că da.

Într-o seară, am auzit-o pe Mara certându-se cu Lucian în bucătărie: — Nu e corect! Mama a muncit toată viața pentru noi! — Și ce dacă? Acum are pensie bună din Italia! Să ne ajute! Nu vezi că abia ne descurcăm?

Am intrat în cameră și am închis ușa încet. Am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă toți anii petrecuți departe au meritat. Dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut totul: copilul meu, respectul lor, liniștea sufletească.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o listă scrisă de mână: „Cheltuieli lunare: rată apartament – 1800 lei; întreținere – 400 lei; școala Brianei – 300 lei; mâncare – 1200 lei…” Jos scria: „Poți contribui cu ceva?” Era scrisul lui Lucian.

Am ieșit afară și am stat pe bancă în fața blocului. Vecina mea din copilărie, tanti Viorica, s-a apropiat: — Ce faci, Marioara? Te-ai întors acasă? — M-am întors… dar parcă nu mai e acasă.

Ea m-a privit lung și mi-a spus: — Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Cred că totul li se cuvine…

În acea seară am decis să vorbesc deschis cu Mara. Am găsit-o în bucătărie, spălând vasele mecanic. — Mara, vreau să stăm puțin de vorbă. S-a uitat la mine fără să spună nimic.

— Eu am venit acasă pentru voi. Nu pentru bani sau pentru pensie. Am venit pentru că mi-e dor de tine și de Briana. Dar dacă tot ce contează acum sunt banii mei… poate că ar fi mai bine să plec din nou.

Mara a început să plângă: — Mamă, nu vreau să pleci! Dar nu știu cum să-l fac pe Lucian să înțeleagă… El crede că tu ai datoria să ne ajuți mereu.

— Datoria mea a fost să te cresc și să te ajut să-ți faci un drum în viață. Acum e rândul tău să-ți porți singură de grijă.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele. Briana m-a îmbrățișat strâns: — Bunico, promite-mi că te vei întoarce! — Promit, draga mea…

Am ieșit pe ușă cu inima grea și cu gândul că poate niciodată nu voi mai regăsi familia pe care am lăsat-o în urmă.

Mergând spre gară, m-am întrebat: Oare cât valorează dragostea unei mame? Poate fi ea cumpărată sau pierdută din cauza banilor? Voi ce credeți?