Întoarcerea acasă: Bucuria care s-a frânt între două lumi

— Nu te mai juca, Radu! Ia cartea și citește! Dacă nu iei zece la matematică, să nu mai vii acasă!

Vocea mamei răsuna în mintea mea chiar și acum, la treizeci și doi de ani, în timp ce stăteam pe prispa casei bătrânești din satul unde m-am născut. Mirosea a pământ reavăn și a iarbă cosită, dar liniștea asta era doar o iluzie. În mine, furtuna nu se oprise niciodată.

Am crescut într-o familie simplă din județul Neamț. Tata lucra la pădure, mama era educatoare. Pentru ea, școala era totul. „Numai cartea te scoate din sărăcie”, repeta obsesiv. Nu-mi amintesc să mă fi ținut vreodată de mână sau să-mi fi spus că mă iubește. În schimb, îmi număra greșelile la teme și mă compara cu copiii vecinilor: „Uite la Alina, ea cum poate?”

În fiecare vară, când ceilalți copii alergau desculți pe uliță sau se scăldau în pârâu, eu stăteam la birou, cu caietele deschise și lacrimile curgând pe pagini. Tata încerca uneori să mă apere:

— Lasă-l, Marioara, e copil! Are nevoie și el de joacă.

Dar mama nu ceda:

— Dacă nu-l împingem acum, o să rămână toată viața aici, ca noi!

Așa am ajuns să urăsc satul, casa, chiar și numele meu. Când am intrat la liceu în oraș, am simțit pentru prima dată că respir. Apoi facultatea la București, masteratul la Cluj și jobul în IT la o multinațională. Am plecat din țară la 25 de ani, cu o bursă în Germania. Acolo am descoperit ce înseamnă libertatea: nimeni nu-mi cerea să fiu primul, nimeni nu mă compara cu altcineva.

Dar după opt ani de străinătate, ceva s-a rupt în mine. M-am trezit într-o dimineață într-un apartament rece din Berlin și am simțit un gol imens. Mi-era dor de mirosul de fân proaspăt, de dealurile verzi și chiar de certurile părinților mei. Am decis să mă întorc acasă.

Când am ajuns în sat, mama era tot acolo, cu părul alb și privirea aspră. Tata murise cu doi ani înainte. Casa era neschimbată: pereții scorojiți, mobila veche, fotografiile copilăriei mele pe rafturi.

— Ce-ai venit să faci aici? m-a întrebat mama fără să mă privească în ochi.

— Să stau acasă. Să mă regăsesc…

A râs scurt:

— Acasă? Tu n-ai fost niciodată de-aici. Ai fugit mereu.

M-a durut mai tare decât orice palmă primită în copilărie. Am încercat să mă apropii de ea, să-i povestesc despre viața mea din Germania, despre cât de singur m-am simțit printre străini. Dar ea asculta absentă, mestecând aceleași vorbe:

— Ai făcut bine că ai plecat. Aici nu-i nimic pentru tine.

În sat, oamenii mă priveau ciudat. Unii mă invidiau pentru „străinătate”, alții mă considerau trădător. Prietenii din copilărie erau plecați la muncă în Italia sau Spania; cei rămași beau la crâșmă și povesteau despre vremurile bune.

Am încercat să mă implic în comunitate: am propus un proiect de digitalizare a primăriei, am vrut să organizez cursuri gratuite pentru copii. Dar primarul mi-a spus:

— Las’ că știm noi mai bine ce-i trebuie satului! Tu ai venit cu nasul pe sus.

În serile lungi de toamnă, stăteam singur pe prispa casei și ascultam greierii. Mama cosea la lumina lămpii și nu vorbea cu mine decât despre treburi gospodărești:

— Ai adus lemnele? Ai dat la găini?

Într-o seară, am izbucnit:

— Mamă, tu chiar nu vezi cât sufăr? Nu pot să fiu nici aici fericit, nici acolo…

S-a uitat la mine pentru prima dată cu ochii umezi:

— Și eu am suferit când ai plecat. Dar n-am știut cum să-ți spun…

Am plâns amândoi în tăcere. Dar rana era prea adâncă.

După câteva luni, am realizat că nu pot rămâne. Satul nu mai era al meu; nici orașul, nici străinătatea. Eram un om fără rădăcini.

Înainte să plec din nou spre București, mama mi-a pus în traistă o bucată de cozonac și o fotografie veche cu noi trei.

— Poate într-o zi o să găsești locul unde te simți acasă…

Acum scriu aceste rânduri dintr-un tren care taie Moldova în două. Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu dorul ăsta de acasă pe care nu-l putem potoli niciodată? Oare putem vreodată ierta trecutul sau suntem condamnați să-l purtăm cu noi toată viața?