Întoarcerea Acasă: Prețul Dorului și Al Averii

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe Vlad cum își bate joc de tot ce ai muncit tu! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea printre perdelele vechi, decolorate de soare. Era decembrie, iar zăpada se adunase în troiene pe ulița satului nostru din Bistrița-Năsăud. Mă întorsesem acasă după 13 ani de Canada, cu inima plină de speranță și buzunarele grele de bani, dar casa era mai rece ca niciodată.

Am plecat când Vlad avea 18 ani și Ioana 15. Soțul meu, Doru, murise cu doi ani înainte, răpus de un infarct pe câmp. Am simțit că nu mai am aer în satul nostru mic, unde toți știau totul despre toți și nimeni nu-ți dădea o mână de ajutor fără să te vorbească pe la spate. Am lăsat copiii în grija mamei mele și am plecat la Montreal, să spăl vase într-un restaurant. Am trimis bani lună de lună, am strâns fiecare cent pentru ca Vlad să-și termine facultatea și Ioana să nu ducă lipsă de nimic.

Când am revenit, Vlad era însurat cu Alina și locuiau în apartamentul ei din oraș. Ioana terminase medicina și lucra la spitalul județean. Casa părintească era aproape neschimbată, doar că mama nu mai era — se stinsese cu un an înainte să mă întorc. Am găsit în locul familiei unite pe care o visam două suflete străine, fiecare cu povara lui.

În primele zile după întoarcere, am încercat să adun copiii la masă. — Hai să mâncăm împreună, ca pe vremuri! le-am spus cu voce tremurată. Vlad a venit cu greu, mereu grăbit, mereu cu telefonul la ureche. Ioana se uita la el ca la un străin.

— Mamă, Vlad vrea să vândă casa! mi-a spus într-o seară Ioana, cu ochii roșii de plâns. — Zice că nu are rost să o păstrăm, că el nu se mai întoarce aici niciodată.

— E casa tatălui vostru! am izbucnit eu. — Aici ați crescut! Cum să o vindeți?

Vlad a ridicat din umeri: — Mamă, eu am familie acum. Nu pot să mă ocup și de casa asta. Ioana oricum stă la oraș. Ce rost are să ținem o ruină?

M-am simțit trădată. Toți anii în care am spălat podele și am dormit în camere reci din Canada au fost pentru ce? Pentru ca băiatul meu să arunce totul la gunoi?

— Vlad, tu știi cât am muncit pentru voi? l-am întrebat într-o zi, cu voce joasă.

— Știu, mamă… Dar nu poți trăi doar din trecut. Eu vreau să investesc banii în ceva pentru copiii mei.

Ioana a izbucnit: — Tu vrei doar partea ta! Nici nu te-ai uitat la casă de când ai venit!

— Și tu ce faci? Te-ai mutat la oraș și vii aici doar când ai nevoie de ceva!

Certurile au devenit zilnice. Eu eram prinsă la mijloc, ca o frunză bătută de vânt. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „S-a întors Maria din Canada și copiii ei se ceartă pe avere!”

Într-o noapte nu am putut dormi. M-am ridicat din pat și m-am uitat la poza lui Doru de pe perete. „Ce-ai fi făcut tu?” am șoptit printre lacrimi. Mi-am adus aminte cum ne certam înainte să plec: „Maria, copiii au nevoie de tine aici, nu de bani!” Dar eu eram convinsă că fac ce e mai bine.

A doua zi am chemat copiii la masă. — Vreau să vorbim ca o familie! le-am spus hotărâtă.

Vlad a venit morocănos, Ioana cu ochii umflați. — Vreau să știu ce vă doriți cu adevărat. Nu vreau ca banii mei să vă despartă!

— Mamă, eu vreau partea mea — vreau să-mi iau un apartament mai mare pentru copii! a spus Vlad fără ocol.

— Eu vreau să păstrăm casa! a spus Ioana printre suspine. — E tot ce ne-a rămas din copilărie…

M-am simțit sfâșiată între dorințele lor. Am încercat să-i împac: — Poate găsim o soluție… S-o păstrăm și s-o renovăm împreună?

— Nici vorbă! a răbufnit Vlad. — Eu nu bag bani într-o casă care nu-mi folosește!

Ioana s-a ridicat brusc: — Atunci fă ce vrei! Eu n-o să semnez niciodată vânzarea!

Au trecut luni întregi de atunci. Casa a rămas pustie, iar eu mă simt mai singură ca niciodată. Am încercat să-i apropii, dar fiecare e prins în lumea lui. Uneori mă gândesc că poate Doru avea dreptate: copiii au nevoie de părinți aproape, nu de bani trimiși din depărtare.

Merg prin camerele reci ale casei și mă întreb: oare sacrificiul meu a meritat? Dacă tot ce am făcut n-a făcut decât să-i despartă? Poate că uneori dragostea nu se măsoară în bani sau case… Ci în clipele petrecute împreună.

Oare câți dintre noi ne pierdem familia încercând s-o salvăm? Voi ce ați fi făcut în locul meu?