Întoarcerea lui Dario: Povara celor plecați și tăcerea celor rămași

— Camelia, unde sunt banii? Am trimis aproape tot ce-am câștigat în Germania! Am intrat în casă cu sufletul la gură, cu valiza încă în mână, și am găsit-o pe Camelia stând la masă, cu ochii pierduți într-o ceașcă de cafea rece. Copiii se jucau în camera lor, iar eu simțeam că mă sufoc de emoții. Nu era bucurie pe chipul ei, nici măcar surpriză. Doar o oboseală grea, ca o ceață care nu se mai ridică.

— Dario, nu înțelegi… totul s-a scumpit, copiii au avut nevoie de haine noi, facturile… Și tu știi cât costă totul acum! a răspuns ea fără să mă privească.

Am simțit cum mi se strânge inima. Șase luni am muncit pe șantier, în frig și ploaie, printre străini care nu-mi știau nici numele. Fiecare euro trimis acasă era o speranță că le va fi mai bine. Dar acum casa arăta la fel de sărăcăcioasă ca atunci când am plecat. Nimic nu părea schimbat, doar noi eram mai bătrâni cu jumătate de an.

— Dar nu ai pus nimic deoparte? Nici măcar pentru iarnă? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Camelia a oftat adânc. — Dario, tu crezi că eu nu mi-aș dori să pot pune ceva deoparte? Dar când vezi copilul plângând că nu are ghete sau când vine factura la gaz și nu ai cu ce s-o plătești… Ce să fac?

M-am prăbușit pe scaunul din fața ei. Mâinile îmi tremurau. M-am gândit la nopțile în care adormeam cu poza lor sub pernă, la zilele când visam să mă întorc acasă și să-i văd fericiți. Dar acum simțeam că între noi s-a ridicat un zid.

— Poate ar trebui să mergi și tu la muncă, Camelia. Să vezi cum e să stai printre străini, să-ți fie dor de copii și să numeri zilele până te întorci acasă. Poate atunci ai înțelege… am spus cu voce joasă.

Ea s-a ridicat brusc. — Crezi că aici e mai ușor? Crezi că eu nu muncesc? Că nu mă zbat zi de zi să țin casa asta pe linia de plutire? Tu ai plecat, dar eu am rămas aici cu toate grijile!

Am simțit furia ei ca un pumn în stomac. Poate că avea dreptate. Dar și eu aveam dreptatea mea. Am tăcut o vreme, ascultând doar râsetele copiilor din camera alăturată.

Seara, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbim din nou. — Camelia, nu vreau să ne certăm. Dar simt că port singur toată povara asta. Poate ar trebui să găsești și tu ceva de lucru. Măcar part-time. Să nu mai depindem doar de mine.

Ea a început să plângă încet. — Și cine are grijă de copii? Cine îi duce la școală? Cine face mâncare? Dacă mă duc și eu la muncă, ce se alege de familia asta?

Am rămas fără cuvinte. Într-o lume ideală, am fi avut bunici aproape sau un sistem care să ne ajute. Dar aici, în satul nostru din Bacău, fiecare familie se descurcă cum poate.

A doua zi am ieșit pe uliță și l-am întâlnit pe vecinul meu, Ilie. — Ai venit acasă, Dario? Cum e pe-acolo?

— Greu, Ilie. Dar aici parcă e și mai greu… i-am răspuns sincer.

Ilie a dat din cap. — Și eu m-am gândit să plec, dar mi-e frică să nu-mi pierd familia. Am văzut prea mulți care s-au întors și n-au mai găsit nimic acasă.

Vorbele lui mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am încercat din nou să vorbesc cu Camelia.

— Uite ce propun: dacă găsești ceva de lucru aici, aproape de casă, încercăm împreună să facem față cheltuielilor. Eu pot lucra cu ziua prin sat când nu sunt plecat. Nu vreau să te forțez, dar nici nu pot duce totul singur.

Camelia a oftat din nou, dar de data asta părea mai puțin supărată. — O să încerc… Poate la magazinul din sat au nevoie de cineva.

Au trecut câteva săptămâni. Camelia a început să lucreze câteva ore pe zi la magazinul alimentar din sat. Nu era mult, dar era un început. Eu am găsit ceva de lucru la un fermier din apropiere.

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Certurile au continuat uneori, dar am început să vorbim mai mult despre problemele noastre și mai puțin despre cine are dreptate.

Într-o seară friguroasă de decembrie, stând lângă soba încinsă și privind copiii dormind liniștiți, am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou o familie.

Dar încă mă întreb: oare câți dintre noi trebuie să plece pentru ca cei rămași acasă să înțeleagă cât de greu e? Și cât timp putem merge așa înainte până când sacrificiul devine prea mare pentru oricare dintre noi?