Întoarcerea lui Victor: Povara unei alegeri imposibile

— Nu! Nu vreau să-l văd în casa asta, mamă! a izbucnit Mihai, trântind ușa bucătăriei de perete. Radu, mai tăcut, stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă cu ochii aceia reci pe care îi moștenise de la tatăl lui.

Mă uitam la ei și simțeam cum mă sufoc între două lumi: trecutul pe care încercasem să-l îngrop și prezentul care mă trăgea fără milă înapoi. Victor, bărbatul care-mi frânsese inima și-mi lăsase sufletul plin de cicatrici, stătea acum pe holul blocului, sprijinit de balustradă, cu o geantă veche la picioare și ochii pierduți. Nu-l mai văzusem de 16 ani. Nici nu știam dacă mai trăiește. Și totuși, într-o zi ploioasă de aprilie, a sunat la ușă.

— Maria… n-am unde să mă duc. Sunt bolnav. Nu vreau să te deranjez mult… doar câteva săptămâni, până mă pun pe picioare.

Vocea lui era stinsă, aproape străină. Am simțit un nod în gât. Înainte să pot răspunde, Mihai a apărut din cameră și l-a privit ca pe un străin.

— Ce cauți aici? Ai uitat ce ne-ai făcut?

Victor a coborât privirea. Eu am rămas între ei, cu mâinile tremurânde pe clanță.

Am încercat să le explic băieților:

— E bolnav. Nu are pe nimeni. Nu pot să-l las pe stradă.

— Ba poți! S-a gândit el la noi când ne-a lăsat? S-a gândit când ai plâns nopți întregi? a răspuns Mihai cu vocea ridicată.

Radu nu spunea nimic, dar știam că e de partea fratelui lui. În ochii lor vedeam furia copilului abandonat, rana care nu se vindecase niciodată.

Am închis ușa bucătăriei și am ieșit pe hol. Victor stătea cu capul plecat.

— Nu trebuia să vii… le e greu să te vadă.

— Știu… dar nu mai am pe nimeni. Am cancer la plămâni, Maria. Doctorii spun că nu mai e mult.

M-a lovit vestea ca un trăsnet. Am simțit milă, dar și furie. De ce acum? De ce după atâția ani?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând respirația grea a băieților mei din camerele lor și amintindu-mi serile în care îi adormeam singură, după ce Victor dispăruse fără urmă. M-am gândit la toate certurile noastre, la promisiunile lui încălcate, la lacrimile mele ascunse sub pernă ca să nu-i trezesc.

Dimineața am făcut cafea și am privit pe geam ploaia care nu se mai oprea. Mihai a intrat în bucătărie cu ochii umflați de nesomn.

— Ce-ai decis?

— Nu știu încă… Nu pot să-l las pe stradă. Dar nici nu vreau să vă rănesc pe voi.

— Mamă… dacă îl primești aici, eu plec la Andreea. Nu pot să stau sub același acoperiș cu el.

Radu a dat din cap aprobator.

Am simțit cum mă prăbușesc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Pe de o parte era omul care mi-a dat doi copii minunați și care acum avea nevoie de ajutorul meu. Pe de altă parte erau copiii mei, pentru care am luptat cu dinții să le fie bine, care nu meritau să-și retrăiască traumele copilăriei.

Am ieșit din casă și l-am găsit pe Victor jos, pe banca din fața blocului. Ploua mărunt peste el și părea mai bătrân decât îl țineam minte.

— Hai sus… dar doar pentru câteva zile. Trebuie să vorbesc cu băieții.

A urcat încet scările, sprijinindu-se de balustradă. În casă era o liniște apăsătoare. Mihai și Radu s-au închis fiecare în camera lui.

Seara am stat cu Victor la masă. Mânca încet, ca un om care nu mai are poftă de viață.

— Îmi pare rău pentru tot ce v-am făcut… N-am fost tată bun. Nici soț bun… Dar nu vreau să mor singur.

Lacrimile i-au curs pe obraji fără rușine. Eu am simțit un val de furie și milă amestecate.

— Nu pot să-ți promit nimic… Copiii mei sunt tot ce am mai scump.

— Știu… Poate mă vor ierta într-o zi.

Au trecut zilele greu. Mihai a plecat la prietena lui, iar Radu venea acasă doar să doarmă. Casa era plină de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Victor slăbea văzând cu ochii. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Maria… dacă vrei să mă dai afară, fă-o acum… Nu vreau să vă stric viața.

— Nu pot face asta… Dar nici nu pot repara ce-ai stricat tu.

Într-o zi, Mihai s-a întors acasă doar ca să-și ia niște haine. L-a găsit pe Victor dormind pe canapea, cu o pătură subțire peste el.

— Îl vezi? Așa ar fi trebuit să fie mereu: aici, cu noi! Dar n-a fost! Și nici nu va fi!

A trântit ușa și a plecat fără să se uite înapoi.

În noaptea aceea am stat lângă Victor și l-am ținut de mână ca pe un copil bolnav. Mi-a spus povești din tinerețe, despre cum visa să fie altfel, despre greșelile pe care le-a făcut și regretele care-l macină.

— Maria… dacă ai putea da timpul înapoi, m-ai mai primi vreodată?

N-am știut ce să-i răspund. Poate că da, poate că nu. Poate că viața ne dă uneori șansa să iertăm nu pentru celălalt, ci pentru liniștea noastră.

Victor a murit după trei săptămâni în casa noastră. Mihai și Radu au venit la înmormântare fără să spună un cuvânt. După slujbă, Mihai s-a apropiat de mine:

— Ai făcut ce ai crezut că e bine… Poate într-o zi o să-l iert și eu.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Oare iertarea e posibilă chiar și atunci când rănile sunt atât de adânci? Voi ce ați fi făcut în locul meu?