Întoarcerea Martei: Când dragostea de mamă devine povară

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să stau acolo, nu mai pot să-l văd! — vocea Martei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea apartamentului meu era spartă doar de sunetul ploii care bătea în geam. Am știut atunci că nimic nu va mai fi la fel.

A doua zi, Marta a apărut la ușă cu Hania de mână și două valize. Ochii ei erau umflați de plâns, iar fetița se agăța de piciorul ei ca o pisicuță speriată. Am deschis larg brațele, încercând să ascund panica ce mă cuprinsese. „Totul va fi bine, sunteți acasă acum”, am spus, deși nu eram sigură nici eu ce înseamnă asta.

Ani de zile am visat la liniște. După 35 de ani la biroul de contabilitate, după rate plătite și griji pentru fiecare leu, credeam că bătrânețea mea va fi tihnită. Îmi imaginam dimineți cu cafea și cărți, seri cu prietenele la teatru sau la o plimbare prin parc. Dar viața avea alte planuri pentru mine.

Primele săptămâni au fost un vârtej. Marta plângea nopțile în pernă, iar ziua încerca să fie puternică pentru Hania. Eu găteam, spălam, făceam cumpărături și încercam să le alin durerile. „Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine”, îmi spunea Marta des, iar eu mă simțeam utilă, importantă. Dar pe măsură ce timpul trecea, rolurile noastre se schimbau insidios.

Marta și-a găsit un job part-time la o farmacie din cartier. Pleca dimineața devreme și se întorcea seara târziu. Hania rămânea cu mine — eu o duceam la grădiniță, eu o luam, eu îi pregăteam masa și îi citeam povești înainte de culcare. Sâmbetele erau pentru curățenie generală și cumpărături. Duminicile, Marta dormea până târziu sau ieșea cu prietenele ei să-și „reîncarce bateriile”.

La început am acceptat totul fără să crâcnesc. „E greu după un divorț”, îmi spuneam. „Are nevoie de timp să-și revină.” Dar lunile treceau și nimic nu se schimba. Ba chiar devenea tot mai ușor pentru Marta să-mi lase responsabilitățile pe umeri.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Hania și am strâns jucăriile împrăștiate prin sufragerie, am găsit-o pe Marta pe balcon, fumând absentă.

— Marta, putem vorbi puțin?

— Ce e, mamă? — a oftat ea, fără să mă privească.

— Nu vreau să te supăr… dar simt că tot greul a rămas pe mine. Eu am grijă de Hania, eu fac tot prin casă… Tu vii doar să dormi aici.

A tăcut câteva clipe. Apoi a ridicat din umeri:

— Mamă, nu vezi cât sunt de obosită? Dacă nu te-aș avea pe tine, n-aș putea merge la muncă deloc! Ce vrei să fac?

— Vreau doar să simt că suntem o familie, nu că sunt menajera voastră…

Marta a izbucnit:

— Dacă te deranjează atât de tare, spune-mi! Poate ar fi mai bine să plecăm!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu asta voiam. Dar nici nu mai puteam continua așa.

În zilele următoare am început să mă gândesc tot mai mult la viața mea. La visele mele uitate. La prietenele mele care mergeau la excursii sau la cursuri de pictură. La cărțile care adunau praf pe noptieră.

Odată, la piață, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina de la trei.

— Vai, doamnă Elena, ce faceți? Nu v-am mai văzut demult la cafea!

— N-am timp… Am fetița fiicei mele acasă. Sunt cam prinsă.

— Să știți că și eu am trecut prin asta cu băiatul meu… Dar la un moment dat a trebuit să pun piciorul în prag. Altfel nu mai ieșeam din rolul de bonă și bucătăreasă!

Vorbele ei mi-au rămas în minte ca un ecou.

Într-o duminică dimineață, când Marta încă dormea și Hania se juca pe covor cu păpușile, am luat o decizie. Am făcut o cafea tare și m-am așezat lângă Marta pe canapea.

— Marta, trebuie să vorbim serios.

Ea s-a uitat la mine deranjată.

— Mamă…

— Nu mai pot continua așa. Te iubesc și vreau să te ajut, dar am nevoie și eu de viața mea. Vreau să merg la clubul de lectură marțea și la plimbare cu prietenele joia. Vreau să citești tu povești Haniei seara și să gătești măcar în weekenduri.

Marta a rămas mută câteva secunde.

— Credeam că vrei să fii aproape de noi…

— Vreau! Dar nu vreau să mă pierd pe mine în acest proces.

A fost greu la început. Marta s-a supărat, a plâns din nou, a spus că nu înțeleg prin ce trece ea. Dar încet-încet a început să-și asume mai multe responsabilități. A început să gătească duminica împreună cu Hania — iar râsetele lor din bucătărie mi-au adus aminte de vremurile când era mică.

Eu am redescoperit bucuria micilor plăceri: o carte bună, o cafea cu vecinele, o oră de liniște doar pentru mine.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine punând limite sau dacă ar fi trebuit să mă sacrific în continuare pentru Marta și Hania. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie care încearcă să fie mamă fără să uite că este și om.

Oare câte dintre noi ajungem să ne pierdem identitatea din prea multă dragoste? Cât e sacrificiu și cât e renunțare la sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?