Întoarcerea neașteptată a lui Doru: Povara iertării după 16 ani

— Nu! Nu vreau să-l văd în casa asta! a strigat Vlad, cu ochii injectați de furie, trântind ușa bucătăriei. Paul, mai tăcut, dar la fel de încordat, își strângea pumnii pe lângă corp. Eu stăteam între ei, cu telefonul încă fierbinte în palmă, cu vocea lui Doru răsunându-mi în urechi: „Nu am unde să mă duc, Ana. Sunt bolnav. Te rog.”

Au trecut 16 ani de când Doru a plecat. 16 ani de când am rămas singură cu doi băieți mici, cu rate la bancă și cu inima făcută bucăți. Nu am mai vorbit de atunci. Nici măcar la divorț nu a venit personal; totul s-a făcut prin avocat. Am crescut băieții singură, am muncit două joburi, am plâns nopți întregi după ce adormeau ei. Și acum, când viața părea că s-a așezat, când Vlad e la master și Paul are primul lui job serios, Doru apare ca o fantomă din trecut.

— Mamă, nu poți să fii serioasă! Să-l primești aici? După tot ce ne-a făcut? Paul își mușca buza de jos, încercând să-și stăpânească lacrimile. — Ne-a abandonat! Pe tine te-a lăsat să te chinui singură!

Îi priveam pe amândoi și simțeam cum se rupe ceva în mine. Aveau dreptate. Dar vocea lui Doru era atât de slabă la telefon… „Am cancer la plămâni, Ana. Nu mai am bani de chirie. Nu mai am pe nimeni.”

M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng în hohote. Vlad s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Mamă… nu merită. Nu după tot ce ai îndurat.

Dar nu era vorba doar despre ce merită el. Era vorba despre cine sunt eu acum. Despre ce fel de om vreau să fiu.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând ploaia care bătea în geam și încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam de Doru cel de demult — cum mă făcea să râd, cum dansam împreună în bucătărie înainte să se schimbe totul. Îmi aminteam și de nopțile când nu venea acasă, de minciuni, de certuri, de momentul când a plecat fără să se uite înapoi.

Dimineața, am făcut cafea și i-am chemat pe băieți la masă.

— Vreau să vă spun ceva. Nu știu dacă e bine sau rău ce fac, dar nu pot să-l las pe Doru să moară pe stradă. Nu pentru el… pentru mine fac asta. Pentru că nu vreau să port povara asta toată viața.

Vlad a dat cu pumnul în masă.

— Și noi? Pe noi cine ne întreabă?

— Voi sunteți adulți acum. Puteți pleca dacă nu suportați situația. Dar eu… eu nu pot să-l las așa.

A urmat o tăcere grea. Paul s-a ridicat primul și a ieșit din casă fără să spună nimic. Vlad a rămas cu mine.

— Mamă… dacă îl primești aici, eu nu mai calc în casa asta cât e el aici.

Mi s-a rupt sufletul. Dar decizia era luată.

L-am sunat pe Doru și i-am spus că poate veni. A ajuns seara târziu, slab, cu ochii adânciți în orbite și cu o geantă veche în mână. Când l-am văzut în prag, mi s-au tăiat picioarele.

— Mulțumesc, Ana… Nu știu cum să-ți spun…

— Nu spune nimic, Doru. Du-te la baie, fă un duș cald. Ți-am pregătit camera mică.

În zilele care au urmat, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare. Doru tușea mult și dormea aproape tot timpul. Eu îi găteam supă și îi schimbam lenjeria, ca unei rude îndepărtate. Băieții nu au mai venit acasă deloc.

Într-o seară, l-am găsit pe Doru plângând în camera lui.

— Ana… îmi pare rău pentru tot ce v-am făcut. Nici nu merit ajutorul tău…

— Târziu pentru regrete, Doru. Dar nu sunt aici ca să te judec acum.

— M-ai iertat?

Nu am putut răspunde atunci. Poate că nu-l voi ierta niciodată cu adevărat. Dar nici nu pot trăi cu gândul că l-am lăsat să moară singur.

După două săptămâni, Vlad m-a sunat:

— Mamă… ai nevoie de ceva?

— Doar de voi… Să veniți acasă.

A venit împreună cu Paul într-o duminică după-amiază. Au stat la masă cu mine, dar n-au intrat la Doru. Seara târziu, Paul mi-a spus:

— Poate că ai făcut ce trebuia… Dar eu nu pot să-l iert încă.

Lunile au trecut greu. Doru s-a stins într-o dimineață ploioasă de aprilie. L-am ținut de mână până la capăt. La înmormântare au venit doar eu și băieții mei.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare iertarea e pentru cei care greșesc sau pentru cei care rămân? Voi ce ați fi făcut în locul meu?