Între Datorie și Dragoste: Povestea Mea despre Familie, Sacrificiu și Nedreptate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui nimic? Glasul mi-a tremurat, iar lacrimile mi-au înțepat ochii. Stăteam în bucătăria noastră mică din Bacău, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, privind-o pe mama cum își frământa șorțul între degete.

— Irina, te rog, nu începe… Nu e așa cum crezi. Fratele tău are nevoie de ajutor acum. Știi că e greu cu firma lui, a zis mama, evitându-mi privirea.

— Dar eu? Eu nu contez? Am ridicat vocea fără să vreau. Mă simțeam mică, neputincioasă și furioasă. Tocmai aflasem că sunt însărcinată. Nu apucasem să-i spun nimic. Voiam să-i dau vestea într-un moment frumos, dar totul se năruise înainte să apuc să respir.

Mama a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul de lângă mine. — Irina, tu mereu te-ai descurcat. Ești puternică. Dar Radu… el nu știe să se ridice singur. Dacă nu-l ajutam acum, pierdea totul.

Am simțit cum inima mi se strânge. Mereu fusese așa: eu eram fata care „se descurcă”, iar Radu era băiatul care trebuia salvat. De când eram mici, el primea mereu mai mult: jucării, atenție, iertare pentru orice greșeală. Eu trebuia să fiu responsabilă, să nu cer prea mult.

— Mamă, sunt însărcinată! am spus brusc, cu vocea spartă. Am văzut cum fața ei s-a schimbat, surprinderea și apoi panica trecând ca un nor peste ochii ei obosiți.

— Irina… De ce nu mi-ai spus? Cine e tatăl? Ce ai de gând să faci?

— Nu contează acum! am izbucnit. Ai dat toți banii lui Radu! Eu cu ce mă descurc? Cu ce cresc copilul ăsta?

Mama a început să plângă încet, iar eu am simțit un val de vinovăție amestecat cu furie. — N-am vrut să te rănesc… Am crezut că tu… că vei găsi o soluție…

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. În camera mea, m-am prăbușit pe pat și am plâns până m-au durut ochii. M-am gândit la Mihai, iubitul meu. Nu era pregătit pentru un copil; abia dacă reușeam să ne plătim chiria la garsoniera din oraș. Mama era singurul meu sprijin — sau cel puțin așa crezusem.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Radu: „Sper că nu ești supărată pe mine. Mama a zis că ai fost cam nervoasă ieri.” Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. L-am sunat imediat.

— Radu, știi că mama ți-a dat toți banii pe care îi avea? Eu sunt însărcinată! Tu ce ai de gând să faci cu banii ăia?

— Irina, nu te supăra… E doar un împrumut. O să-i dau înapoi când merge firma. Știi că am nevoie acum. Tu mereu ai fost mai tare ca mine…

Aceleași cuvinte. Mereu aceleași scuze.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Mihai despre situație. Stăteam amândoi la masa din bucătărie, cu două cești de ceai între noi.

— Mihai, mama i-a dat toți banii lui Radu. Eu nu mai am niciun sprijin… Și sunt însărcinată.

Mihai a rămas tăcut câteva secunde, apoi a oftat greu.

— Irina, o să ne descurcăm cumva. Poate găsesc ceva de lucru în plus… Dar nu pot să cred că mama ta a făcut asta.

— Nici eu nu pot să cred… Mereu el contează mai mult.

În fiecare zi mă simțeam tot mai singură și mai trădată. Mama încerca să mă evite; când ne întâlneam pe holul apartamentului, schimba subiectul sau îmi spunea că „totul va fi bine”. Dar eu știam că nu va fi bine — nu fără ajutorul ei.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mihai despre bani și viitorul nostru incert, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate mamele fac diferențe între copii sau dacă doar eu am avut ghinionul ăsta. M-am gândit la copilul meu nenăscut și la cât de mult mi-aș dori să-i ofer tot ce n-am avut eu: siguranță, dragoste egală, sprijin necondiționat.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, mama a venit la mine în cameră cu ochii roșii de plâns.

— Irina, iartă-mă… Poate n-am făcut bine. Dar mi-e teamă pentru voi toți. Nu știu cum să vă ajut pe amândoi…

Am simțit pentru prima dată că mama chiar nu știe ce face — că e prinsă între doi copii și nu știe cum să fie dreaptă.

— Mamă, eu nu vreau decât să mă simt iubită la fel ca el. Să știu că pot conta pe tine…

A venit lângă mine și m-a strâns în brațe. Am plâns amândouă mult timp fără cuvinte.

Dar rana rămâne acolo — și întrebarea: oare voi putea vreodată să iert cu adevărat? Sau voi repeta greșelile mamei mele când va veni rândul meu?

Poate că nu există răspunsuri simple la nedreptățile din familie. Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe?