Între datorie și vinovăție: Povestea mea despre mama, familie și decizii imposibile

— Irina, nu mă lăsa aici, te rog… vocea mamei răsună slabă, dar încăpățânată, în salonul alb, cu miros de dezinfectant. Mă ține strâns de mână, ca atunci când eram copil și mă temeam de întuneric. Acum, întunericul e în mine. Îmi simt stomacul strâns și lacrimile îmi ard ochii, dar nu pot plânge. Nu aici, nu acum.

Totul a început cu o căzătură banală. Mama, Maria, avea 78 de ani și încă gătea sarmale pentru toată familia la Crăciun. Dar după ce și-a rupt șoldul, nimic n-a mai fost la fel. Am crezut că va fi o recuperare grea, dar scurtă. Apoi au venit nopțile nedormite, când o auzeam gemând de durere sau mă striga să o ajut la baie. Am început să lipsesc de la serviciu, să uit să mănânc, să mă cert cu soțul meu, Vlad, care nu mai suporta să mă vadă mereu obosită și absentă.

— Irina, nu poți continua așa! îi aud vocea răgușită într-o seară, când mă întorc acasă după ce am stat cu mama până târziu. — Copiii aproape că nu te mai văd! Ai uitat că ai și tu o familie?

Îl privesc neputincioasă. Cum să-i explic că nu pot s-o las pe mama singură? Că mi-e teamă să nu moară când nu sunt acolo? Că fiecare zi e o luptă între cine sunt ca fiică și cine sunt ca mamă?

Sora mea mai mare, Camelia, locuiește la Cluj. Vine rar acasă și mereu are scuze: „Am ședințe importante”, „Copiii au olimpiadă”, „Nu pot lipsi de la serviciu”. Fratele meu mai mic, Radu, e plecat în Germania de ani buni. Trimite bani, dar nu vine niciodată. Eu am rămas aici, în Ploiești, prinsă între două lumi care mă trag fiecare în altă parte.

Într-o duminică dimineață, Camelia mă sună pe WhatsApp:
— Irina, trebuie să găsim o soluție! Nu poți să-ți distrugi viața pentru mama. Ai văzut cum arată? E tot mai rău…
— Și ce vrei să fac? S-o duc la azil? Să o abandonez?
— Nu e abandon! E spre binele ei. Nici tu nu mai reziști…

Închid telefonul cu mâinile tremurânde. Mă simt trădată. Cum poate Camelia să vorbească atât de ușor despre asta? Dar în noaptea aceea, când mama mă trezește a treia oară pentru că a uitat unde e și plânge speriată, simt că cedez. Mă privesc în oglindă: cearcăne adânci, părul nespălat, ochii goi. Nu mai sunt eu.

A doua zi îl sun pe Radu:
— Radu, nu mai pot. Trebuie să facem ceva.
— Irina… știu că e greu. Dar eu nu pot veni acum. Trimite-o la un centru bun. Plătesc eu tot.

Mă simt ca un soldat rănit pe câmpul de luptă. Toți fug, eu rămân cu răni deschise.

Încep să caut centre de îngrijire. Merg la două aziluri din oraș. În primul miroase a urină și bătrânii stau cu ochii pierduți în gol. În al doilea e mai curat, asistentele zâmbesc forțat. Mă uit la femeile din paturi și văd chipul mamei peste ani: singură, uitată.

Îi spun mamei într-o seară:
— Mamă… trebuie să mergem undeva unde te pot ajuta mai bine decât pot eu.
Ochii ei se umplu de lacrimi.
— M-ai promis că nu mă lași niciodată singură…
Simt cum mi se rupe sufletul.

În ziua mutării, Camelia vine special de la Cluj. Radu sună pe video din Germania.
— O să fie bine, mamă! îi spunem toți trei.
Dar mama tace și se uită doar la mine.

După ce plecăm din centru, Camelia încearcă să mă îmbrățișeze.
— Ai făcut tot ce ai putut…
Dar eu nu simt decât golul din piept.

Seara, acasă, copiii mei mă întreabă:
— Mami, bunica unde e?
Le spun că e într-un loc unde are grijă cineva de ea. Dar noaptea visez că mă strigă și nu pot ajunge la ea.

Au trecut două luni. Mama s-a stins liniștit într-o dimineață ploioasă de aprilie. Ultimele ei cuvinte au fost: „Irina… iartă-mă că te-am tras după mine.”

Acum stau pe balcon și privesc norii grei peste oraș. Oare am făcut ce trebuia? Oare există vreun răspuns corect când vine vorba de părinții noștri? Sau suntem condamnați să alegem mereu între vinovăție și supraviețuire?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?