Între doi tați: Alegerea care mi-a schimbat viața

— Nu poți să mă excluzi așa, Ana! Sunt tatăl tău! vocea lui Sorin răsună în sufrageria luminată slab, iar mâinile îi tremură pe marginea mesei. Mama, Maria, stă între noi, cu ochii umezi, încercând să-și găsească cuvintele. În colțul camerei, Mihai, tatăl meu vitreg, privește în podea, tăcut și apăsat de greutatea momentului.

E ajunul nunții mele și casa e plină de flori, cutii cu pantofi și rochii, dar atmosfera e mai apăsătoare ca niciodată. Încerc să-mi țin lacrimile în frâu, dar simt cum mă sufoc între două lumi care se ciocnesc violent în mine.

— Sorin, te rog… Nu acum, încearcă mama să-l liniștească. Dar el nu cedează.

— Am dreptul să-mi conduc fata la altar! Am greșit, știu, dar am venit să repar ce se mai poate. Ana, te rog… măcar atât!

Îl privesc pe Sorin. Chipul lui îmi e familiar și străin în același timp. A lipsit aproape toată copilăria mea. A plecat când aveam șase ani, după ce mama nu a mai suportat certurile și promisiunile lui neîmplinite. Ani de zile am așteptat să mă caute, să mă întrebe dacă mi-e bine la școală sau dacă mi-e frig iarna. Dar nu a venit. În schimb, Mihai a apărut în viața noastră ca un balsam. M-a dus la serbări, m-a învățat să merg pe bicicletă și a stat lângă mine când am avut febră mare.

— Ana, nu vreau să te pun într-o situație imposibilă, spune Mihai cu voce joasă. Dacă vrei ca Sorin să te conducă la altar… eu o să înțeleg.

Mă uit la el și simt cum inima mi se rupe. Îmi amintesc de serile când venea obosit de la muncă și totuși găsea timp să mă ajute la teme. De Crăciunurile când făcea pe Moșul doar ca să mă vadă râzând. Cum pot să-l rănesc acum?

— Nu e corect! izbucnesc. De ce trebuie să aleg? De ce nu putem fi toți acolo?

Sorin oftează adânc și-și ascunde fața în palme.

— Pentru că eu am greșit prea mult… Știu asta. Dar nu pot trăi cu gândul că nici măcar atât nu pot face pentru tine.

Mama începe să plângă în hohote. Îmi vine să fug din casă, să scap de privirile lor pline de așteptări și regrete. Dar știu că nu pot fugi de mine însămi.

Noaptea trece greu. Mă învârt în pat, ascultând pașii mamei pe hol și suspinele abia reținute ale lui Sorin din sufragerie. La un moment dat, Mihai bate ușor la ușă.

— Pot intra?

Dau din cap și el se așază lângă mine pe marginea patului.

— Ana… știu că e greu. Dar orice ai decide, eu tot te voi iubi ca pe fata mea.

Îl iau de mână și simt cât de cald e gestul lui. Îmi vine să-i spun că el e adevăratul meu tată, dar nu pot rosti cuvintele. Mă simt vinovată față de Sorin, față de mine însămi.

Dimineața vine cu o liniște apăsătoare. Rochia albă stă agățată pe ușă ca o promisiune a unei vieți noi, dar eu mă simt mai pierdută ca niciodată.

La micul dejun, nimeni nu vorbește. Mama îmi aranjează părul în timp ce ochii îi sunt roșii de nesomn.

— Ana… orice ai alege azi, să știi că nu e vina ta pentru nimic din ce s-a întâmplat între noi, șoptește ea.

Merg spre biserică cu inima cât un purice. În fața altarului mă așteaptă Vlad, logodnicul meu, cu un zâmbet timid. Dar înainte de asta trebuie să trec prin coridorul lung al bisericii — și nu știu cine va fi lângă mine.

Înainte să intru, îi văd pe amândoi: Sorin cu ochii plini de speranță și teamă; Mihai cu privirea blândă și resemnată. Mă opresc între ei și simt cum toată lumea se oprește în loc.

— Nu pot alege între voi… Dar pot merge cu amândoi? întreb cu voce tremurată.

Se privesc unul pe altul lung. Pentru o clipă pare că timpul se oprește. Apoi Mihai îi face semn lui Sorin să vină lângă mine. Îmi iau brațele lor și pășim împreună spre altar — trei suflete încercând să repare ce s-a rupt cândva.

La finalul ceremoniei, când toată lumea aplaudă și lacrimile curg pe obraji, simt că am făcut alegerea corectă — nu pentru că am împăcat pe toată lumea, ci pentru că am ales să nu mai port povara vinovăției altora.

Uneori mă întreb: oare putem vindeca rănile trecutului doar printr-un gest de iubire? Sau rămânem mereu prizonieri între ceea ce am pierdut și ceea ce încercăm să construim?