Între dorința de a fi liber și lanțurile iubirii materne: Povestea mea cu mama

— Raluca, nu mă mai lași să fiu mamă!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile ei tremurau, strângând șervetul de masă ca pe o funie de salvare. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, simțind cum inima îmi bate nebunește.
— Mamă, am 27 de ani. Pot să am grijă de mine, te rog…
— Nu înțelegi! Dacă nu te ajut, pentru ce mai trăiesc?

Asta era a treia oară săptămâna asta când ajungeam aici. De fiecare dată când refuzam să iau pachetul cu mâncare sau să-i spun ce salariu am, începea să plângă. Lacrimile ei mă făceau să mă simt vinovată, ca și cum aș fi rupt o bucată din sufletul ei.

Am crescut doar cu ea. Tata a plecat când aveam șase ani, iar mama a rămas stâlpul casei, femeia care muncea două schimburi la fabrica de confecții ca să nu-mi lipsească nimic. Îmi amintesc cum venea acasă cu mâinile crăpate, dar cu zâmbetul pe buze, aducându-mi mereu câte ceva: o eșarfă colorată, o ciocolată mică, o poveste despre cât de mult mă iubește.

Dar acum, iubirea asta mă sufocă. De când m-am mutat la București pentru jobul la agenția de publicitate, mama a început să sune zilnic. La început era drăguț: „Ai mâncat? Ai dormit? Cum e la serviciu?” Dar apoi au venit întrebările: „Cu cine ieși? De ce nu vii acasă mai des? De ce nu-mi spui tot?”

Într-o seară, după o zi grea la birou, am găsit-o pe mama în fața blocului meu, cu două sacoșe pline. Nu mă anunțase. A urcat cu mine și a început să-mi aranjeze hainele în dulap, să spele vasele, să verifice dacă am destule prosoape curate. M-am simțit ca un copil neputincios.

— Mamă, nu trebuie să faci asta!
— Dar cine să facă? Tu n-ai timp!
— Am timp pentru mine!
— Nu vreau să te văd obosită sau tristă!

Am ridicat tonul fără să vreau. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. A doua zi mi-a trimis un mesaj: „Iartă-mă că exist.”

De atunci, orice încercare de a pune limite se transformă într-un șantaj emoțional. Dacă nu răspund la telefon, sună vecinii să vadă dacă sunt bine. Dacă nu accept pachetul cu mâncare, spune că nu mai are rost să gătească. Dacă îi spun că vreau să plec în vacanță cu prietenii, plânge că o las singură.

Prietenii mei râd uneori: „E tipic românesc! Toate mamele sunt așa.” Dar eu simt că mă sufoc. Nu pot avea o relație serioasă pentru că mama vrea să știe tot despre băieții cu care ies. Nu pot lua decizii fără să mă gândesc dacă o rănesc pe ea.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat din nou.

— Raluca, tu nu înțelegi cât de greu mi-a fost singură! Tot ce am făcut a fost pentru tine!
— Știu, mamă… Dar acum trebuie să trăiesc și eu viața mea!
— Viața ta? Fără mine?
— Nu fără tine… Dar nu pot să fiu mereu copilul tău!

A izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Am rămas singură la masă, cu farfuria neatinsă și un nod în gât.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la poze vechi: eu mică, în brațele ei; eu la serbare, ea în primul rând; eu la absolvire, ea plângând de bucurie. Am realizat cât de mult îi datorez și cât de greu îi este să accepte că nu mai are control asupra vieții mele.

Am încercat să vorbesc cu ea calm:

— Mamă, te iubesc. Dar am nevoie de spațiu. Nu vreau să te rănesc, dar nici nu pot trăi mereu după regulile tale.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e frică să nu te pierd…

Mi-am dat seama că nu e doar despre control sau obiceiuri românești. E despre frică. Frica ei de singurătate și frica mea de a nu-i răni sentimentele.

De atunci încercăm amândouă să găsim un echilibru. Uneori reușim, alteori ne certăm din nou. Dar am început să-i spun mai des ce simt și să-i arăt că poate avea încredere în mine.

Totuși, uneori mă întreb: oare voi reuși vreodată să fiu cu adevărat liberă fără să simt că o abandonez? Sau suntem condamnați să rămânem prinși între dragoste și vinovăție?

Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu? Credeți că există o cale de mijloc între independență și iubirea sufocantă a părinților?