Între dorința de libertate și lanțurile iubirii materne: Povestea mea la 40 de ani

— Irina, unde pleci? Ai uitat că azi e vineri și trebuie să facem plăcinta cu mere? Glasul mamei răsună din bucătărie, tăios, ca o sabie care taie orice urmă de inițiativă. Mă opresc în hol, cu mâna pe clanța ușii. Mă uit la ceas: 18:30. Prietenele mele mă așteaptă la cafenea, dar știu deja răspunsul. Inspir adânc și îmi las geanta jos.

— Nu plec nicăieri, mamă. Vin să te ajut.

Așa începe fiecare weekend din ultimii douăzeci de ani. Sunt Irina, am 40 de ani și încă locuiesc cu mama mea, Maria. Tatăl meu a murit când aveam doar opt ani, iar de atunci am rămas doar noi două. Mama a devenit centrul universului meu, dar și lanțul care mă ține legată de trecut.

Când eram mică, îmi plăcea să stau cu ea. Îmi citea povești, îmi făcea ceaiuri când eram bolnavă și mă apăra de orice pericol imaginar. Dar pe măsură ce am crescut, grija ei s-a transformat într-o cușcă invizibilă. Nu aveam voie să merg la petreceri, nu aveam voie să dorm la prietene, iar când am avut primul iubit la 19 ani, l-a alungat cu vorbe grele: „Nimeni nu te va iubi ca mine!”

Anii au trecut și am început să cred că poate are dreptate. Am terminat facultatea de Litere la București, dar m-am întors acasă la Ploiești pentru că „mama are nevoie de mine”. Am refuzat un job bun la o editură pentru că nu voia să rămân în capitală. „Aici e casa ta, Irina! Ce rost are să te pierzi printre străini?”

La început, prietenele mă chemau la ieșiri, la nunți, la aniversări. Întotdeauna găseam o scuză: „Mama nu se simte bine”, „Trebuie să stau cu ea”. Cu timpul, telefoanele s-au rărit. Uneori mă uit pe Facebook la pozele lor: copii, vacanțe, soți zâmbitori. Eu? Eu fac plăcintă cu mere în fiecare vineri.

Într-o seară, după ce mama a adormit, am deschis laptopul și am început să scriu pe un forum anonim: „Am 40 de ani și încă locuiesc cu mama. Nu am avut niciodată o relație serioasă. Nu știu cum să scap.” Am primit zeci de răspunsuri: unii mă certau că nu am curaj, alții mă compătimeau. Dar nimeni nu știa cum e să simți că dacă pleci, o vei distruge pe singura persoană care te-a iubit vreodată.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Adriana m-a întrebat:

— Irina, tu nu vrei copii? Nu vrei familie?

Am zâmbit forțat:

— Ba da… dar nu e momentul.

— Când va fi momentul? Când vei avea 50?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă mama.

Într-o duminică dimineață, am încercat să vorbesc cu ea:

— Mamă… m-am gândit că poate ar trebui să încerc să locuiesc singură. Să văd cum e…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să o abandonez într-un azil.

— Vrei să mă lași singură? După tot ce am făcut pentru tine?

— Nu te las… doar că simt că nu mai pot…

A început să plângă. M-am simțit vinovată ca un copil care a spart o vază scumpă. Am renunțat imediat la idee.

Zilele au început să semene între ele: serviciu-casă-mamă-plăcintă-cumpărături. Uneori mă gândesc că viața mea e ca o piesă de teatru prost regizată, în care personajul principal nu are niciun cuvânt de spus.

Într-o seară, am primit un mesaj pe WhatsApp de la Vlad, un fost coleg de liceu:

„Hei, Irina! Ce mai faci? Ai chef să ieșim la o cafea?”

Am ezitat mult înainte să răspund. Mama a văzut că zâmbesc și imediat a întrebat:

— Cine e?

— Un coleg vechi… vrea să ne vedem.

— Nu cred că e o idee bună. Știi câți bărbați vor doar să profite? Mai bine stai acasă cu mine.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit cerul întunecat. M-am întrebat: oare chiar nu merit mai mult?

În acea noapte am visat că alerg printr-un câmp imens, iar mama mă strigă din urmă. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

A doua zi am decis: trebuie să fac ceva. Am acceptat invitația lui Vlad fără să-i spun mamei. Am ieșit pentru prima dată după mulți ani fără să-i cer voie sau să-i spun unde merg. M-am simțit vinovată și liberă în același timp.

La cafea, Vlad m-a privit lung:

— Irina… unde ai dispărut atâția ani?

— Am fost aici… dar parcă n-am trăit deloc.

Am vorbit ore întregi despre tot ce am pierdut și tot ce mi-aș fi dorit. Când m-am întors acasă, mama era furioasă:

— Unde ai fost? De ce nu mi-ai spus?

— Mamă… sunt adult! Trebuie să înveți să mă lași să trăiesc!

A izbucnit în lacrimi și m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare. În acea seară n-am dormit deloc. M-am gândit: oare chiar sunt egoistă dacă vreau propria mea viață?

De atunci au trecut câteva luni. Încerc să-mi construiesc încet-încet independența: ies mai des cu prietenii, vorbesc deschis despre nevoile mele și chiar caut o garsonieră mică în oraș. Mama încă suferă și mă șantajează emoțional uneori, dar simt că dacă nu fac acum pasul acesta, nu-l voi mai face niciodată.

Mă întreb adesea: câte vieți trebuie să trăim pentru a avea curajul să ne eliberăm? Oare iubirea maternă poate fi uneori prea grea pentru sufletul unui copil adult?