Între dorințele mamei și nevoile mele: Povestea unei fiice care se simte abandonată

— Mamă, iar pleci? Nu poți să stai cu copiii măcar azi? Am nevoie de tine, nu vezi că nu mai pot?
Vocea mea răsună răgușită prin bucătăria mică, plină de jucării împrăștiate și vase nespălate. Mama își pune cerceii cu mișcări sigure, ca și cum nici nu m-ar auzi. E a treia oară săptămâna asta când mă refuză.
— Irina, ți-am spus că am planuri. Nu pot anula totul de fiecare dată când ai tu nevoie.
— Planuri? Ce planuri? Să ieși cu domnul acela de pe Facebook?
Mă uit la ea cu reproș, dar mama nu se lasă impresionată. Își ia geanta și zâmbește ușor ironic.
— Da, cu el. Și ce dacă? Am muncit o viață întreagă pentru voi. Acum e timpul meu.
Rămân singură, cu doi copii mici care plâng și trag de mine din toate părțile. Mă simt trădată. Când eram mică, mama era totul pentru mine. Acum, când am nevoie de ea mai mult ca oricând, pare că nu mai are loc pentru mine în viața ei.

Sunt Irina, am 35 de ani și doi copii mici: Vlad de patru ani și Ana de doi ani. Soțul meu, Radu, lucrează mult și ajunge târziu acasă. De când mama s-a pensionat, am crezut că va fi salvarea mea. Dar ea a descoperit lumea întâlnirilor online și pare mai ocupată ca niciodată.

În fiecare zi mă lupt cu oboseala, cu frustrările și cu sentimentul că nu sunt suficientă nici ca mamă, nici ca fiică. Prietenele mele îmi spun că exagerez, că mama are dreptul la viața ei. Dar eu simt că mă sufoc. Când văd pe Facebook poze cu mame care-și plimbă nepoții prin parc sau gătesc împreună, mă apucă plânsul.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, i-am scris mamei un mesaj lung:
„Mamă, simt că te pierd. Nu mai ești lângă mine când am nevoie. De ce nu vrei să fii bunica pe care mi-am imaginat-o?”

Mi-a răspuns abia dimineață:
„Irina, te iubesc, dar am nevoie să trăiesc și eu. Nu vreau să fiu doar bunica ta sau a copiilor tăi. Vreau să fiu femeie, să mă bucur de viață cât mai pot.”

M-a durut răspunsul ei mai tare decât orice refuz. Am început să mă întreb dacă nu cumva sunt egoistă. Dar apoi mă uit la Vlad și la Ana cum se uită la ușă după bunica lor și simt furie.

Într-o duminică, la masa de prânz, tensiunea a explodat.
— Mamă, chiar nu vezi cât de greu îmi este? Toate prietenele mele au ajutor de la părinți! Tu de ce nu poți?
Mama a lăsat furculița jos și m-a privit direct în ochi:
— Pentru că nu vreau să trăiesc viața altcuiva! Am crescut singură un copil, fără ajutor. Știu cât e de greu. Dar tu trebuie să înveți să te descurci.
— Deci asta e răsplata pentru tot ce am făcut pentru tine?
— Irina, nu e vorba despre răsplată! E vorba despre libertate. Tu ai ales să ai copii. Eu am ales să-mi trăiesc bătrânețea altfel.

Am izbucnit în plâns și am fugit în dormitor. Radu a venit după mine.
— Poate ar trebui să o lași să fie fericită…
— Dar eu? Eu când o să fiu fericită?

Zilele au trecut greu. Mama venea rar pe la noi și atunci doar pentru câteva ore. Copiii au început să o întrebe de ce nu mai stă cu ei ca înainte.

Într-o seară, Ana s-a uitat la mine cu ochii mari:
— Mami, bunica nu ne mai iubește?

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil că dragostea nu înseamnă mereu prezență? Cum să-i spun că bunica vrea să fie altceva decât doar bunică?

Am început să caut soluții: bone scumpe, grădiniță prelungită, vecine dispuse să stea câteva ore cu copiii. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența mamei mele.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am primit un telefon de la mama:
— Irina, pot veni azi să stau cu copiii două ore? Am anulat o întâlnire…
Am simțit un val de bucurie amestecată cu vinovăție.
— Mulțumesc, mamă…

Când a venit, copiii au sărit în brațele ei. Am privit scena cu lacrimi în ochi și am realizat că poate niciuna dintre noi nu are dreptate sau vină absolută.

Seara aceea am petrecut-o împreună la o cană de ceai.
— Mamă… mi-e greu fără tine.
— Știu… dar mi-e greu și mie fără mine.

Am tăcut amândouă mult timp. Poate că relația dintre mamă și fiică e mereu o negociere între nevoi și dorințe. Poate că trebuie să învățăm să ne iubim altfel decât ne-am imaginat.

Mă întreb uneori: oare cât din ceea ce cerem părinților noștri e dreptul nostru sau doar frica noastră de a fi singuri? Voi ce credeți — unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la fericire?