Între două case: Când lucrurile tale devin dorințele altora

— Tania, ai văzut unde e blenderul? Fără el nu pot să-i fac piure Ilincăi!
Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, iar eu mă opresc din împachetatul hainelor mici, cu un nod în gât. Știu exact unde e blenderul: la sora mea, Oana, care mi l-a cerut „doar pentru câteva zile” acum două săptămâni. Inspir adânc și încerc să-mi adun curajul să-i spun lui Vlad adevărul, dar mă tem de privirea lui dezamăgită.

— L-am dat Oanei… încă nu l-a adus înapoi, murmur eu, evitând să-l privesc în ochi.

Vlad oftează și tace. Nu e prima dată când se întâmplă asta. De fapt, de luni bune, casa noastră a devenit un fel de depozit temporar pentru familia mea: hainele Ilincăi ajung la verișoara mea, Cristina, care are un băiețel cu doar câteva luni mai mic; aspiratorul nostru e la mama, care „doar l-a împrumutat până își repară al ei”; iar storcătorul de fructe e la fratele meu, Radu, care „are nevoie urgentă pentru dieta lui nouă”.

La început, nu mi s-a părut nimic ieșit din comun. Suntem familie, ne ajutăm între noi. Dar pe măsură ce cererile au devenit tot mai dese și mai insistente, am început să simt că nu mai am control asupra propriei case. Și cel mai rău e că nu pot spune „nu” fără să simt că îi rănesc sau că mă transform într-o egoistă.

Într-o seară, după ce Ilinca adoarme, Vlad mă ia de mână și mă privește serios:

— Tania, trebuie să vorbim. Nu mai avem niciodată nimic la locul lui. Mă simt ca un musafir în propria casă. De ce nu le spui că nu se poate?

Îmi mușc buza și simt cum mi se umezesc ochii.

— Nu pot… Dacă le spun „nu”, o să creadă că nu-mi pasă. Mama mereu zice că „familia trebuie să fie pe primul loc”. Dacă refuz, o să mă facă să mă simt vinovată.

Vlad oftează din nou și mă strânge în brațe.

— Dar familia noastră mică? Noi doi și Ilinca? Nu merităm și noi să fim pe primul loc?

Cuvintele lui mă dor. Are dreptate. Dar cum să-i spun mamei mele „nu”, când știu cât de mult s-a sacrificat pentru mine? Cum să-i refuz Oanei ajutorul, când știu că trece printr-un divorț greu?

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la mama:

„Tania, poți să-mi aduci și tu robotul de bucătărie? Am musafiri diseară.”

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi amintesc că Vlad voia să facem împreună prăjituri cu Ilinca în weekend. Dacă îi dau robotul mamei, iar nu vom putea face nimic acasă.

Îi răspund cu jumătate de inimă: „Sigur, îl aduc după-amiază.”

După ce îi las robotul mamei, o găsesc pe Oana pe holul blocului.

— Tania, ai cumva și niște haine mai groase pentru Alex? S-a făcut frig și nu prea avem cu ce să-l îmbrăcăm…

Îmi vine să țip: „Nu mai am nimic! Tot ce am avut am dat deja!” Dar zâmbesc forțat și îi spun că o să caut acasă.

Ajung seara acasă epuizată. Vlad mă privește lung.

— Iar ai dat ceva?

Nu răspund. Mă simt prinsă între două lumi: familia în care m-am născut și familia pe care mi-am construit-o. Îmi doresc să fiu bună cu toți, dar simt că mă pierd pe mine.

Într-o duminică, la masa de prânz la mama acasă, izbucnește conflictul. Vlad încearcă să fie calm:

— Doamnă Maria, poate ar fi bine ca Tania să nu mai aducă mereu lucruri de acasă. Avem și noi nevoie de ele.

Mama se uită la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Cum adică? De când a devenit Tania așa zgârcită? Pe vremea mea nu exista „al meu” sau „al tău”. Totul era al familiei!

Simt cum obrajii îmi iau foc.

— Mamă, nu e vorba de zgârcenie… Doar că uneori am nevoie și eu de lucrurile mele. Și Vlad are dreptate: parcă nu mai avem nimic acasă.

Oana intervine:

— Hai măi, Tania! Ce mare lucru? Oricum Ilinca crește repede din hainele alea…

Radu râde:

— Las-o în pace! E mamă acum, are alte priorități!

Mă ridic brusc de la masă și ies pe balcon. Lacrimile îmi curg pe obraji. Îmi aud mama spunând:

— Nu știu ce s-a întâmplat cu fata mea… Parcă nu o mai recunosc.

În acea clipă realizez că oricât aș încerca să mulțumesc pe toată lumea, mereu cineva va fi nemulțumit. Și cel mai mult sufăr eu — și familia mea mică.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să spun „nu” — timid la început, apoi tot mai ferm. Au urmat certuri, reproșuri și chiar zile întregi în care nu mi-a vorbit nimeni din familie. Dar încet-încet am început să-mi recuperez casa și liniștea.

Nu a fost ușor. Încă mă doare când mama mă privește cu reproș sau când Oana oftează teatral dacă nu-i dau ceva. Dar Ilinca râde din nou în bucătărie cu Vlad, făcând prăjituri cu robotul nostru întors acasă.

M-am întrebat adesea: unde se termină generozitatea și unde începe sacrificiul inutil? Cât din ceea ce dăm altora ne aparține cu adevărat — și cât ar trebui să păstrăm pentru noi?

Poate că nu există un răspuns corect pentru toți. Dar știu sigur că uneori trebuie să ai curajul să spui „nu”, chiar dacă doare. Voi ce ați face în locul meu? Unde v-ați trasa voi limitele?