Între două case: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar ne certăm din cauza banilor, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta rece din bucătăria mamei. Era târziu, aproape miezul nopții, iar mama stătea la masă, cu mâinile împreunate, privind când la mine, când la soțul meu.

Vlad își trecea mâna prin păr, obosit și nervos. — Nu e vorba doar de bani, Ioana. Tata are nevoie de tratament. Dacă nu-l ajutăm acum, cine știe ce se poate întâmpla?

Mama a oftat adânc. — Ioana, eu v-am spus: banii ăștia sunt pentru avansul la apartament. E șansa voastră să nu mai stați cu chirie toată viața.

M-am simțit prinsă ca într-o menghină. Pe de o parte, visul nostru de a avea un loc doar al nostru, după ani de chirii scumpe și vecini gălăgioși. Pe de altă parte, privirea lui Vlad, plină de disperare și vinovăție, și imaginea socrului meu, domnul Petrescu, slăbit pe patul de spital din Buzău.

Am crescut într-o familie modestă din Ploiești. Tata a murit devreme, iar mama a tras din greu să mă țină la facultate. Știu ce înseamnă sacrificiul. Dar Vlad… Vlad era singurul copil al părinților lui. Mama lui murise acum doi ani, iar tatăl lui era tot ce-i mai rămăsese.

— Ioana, nu putem să-l lăsăm pe tata să sufere! Dacă nu plătim tratamentul la privat, nu-l bagă nimeni în seamă la stat! a ridicat Vlad vocea.

— Și noi? Noi când o să avem casa noastră? Mereu amânăm pentru altcineva! am răspuns eu, simțind cum mi se rupe sufletul.

Mama s-a ridicat încet și mi-a pus mâna pe umăr. — Fata mea, știu că e greu. Dar trebuie să vă hotărâți împreună. Eu nu pot decide pentru voi.

Seara aceea a fost doar începutul unui șir nesfârșit de discuții și certuri. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte într-o pauză.

— Ioana, te văd abătută. Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela a dat din cap: — E greu… Dar dacă nu-l ajuți pe Vlad acum, n-o să-ți ierte niciodată. Și nici tu pe tine.

Acasă, atmosfera era tot mai tensionată. Vlad nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Seara stătea cu ochii în telefon, căutând clinici și prețuri la tratamente.

Într-o duminică dimineață, am mers la Buzău să-l vedem pe domnul Petrescu. Era slab ca o umbră, dar zâmbea când ne-a văzut.

— Ioana, Vlad… Nu vă certați din cauza mea. Eu am trăit destul… Voi trebuie să vă vedeți de viața voastră.

Vlad a izbucnit în plâns. Eu am simțit cum mi se strânge inima. Cum poți să alegi între viitorul tău și viața unui om drag?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme agitat și m-am gândit la toate sacrificiile pe care le-au făcut părinții noștri pentru noi. Am luat banii de la mama și i-am pus pe masă dimineața.

— Vlad, fă ce crezi că e mai bine pentru tatăl tău. Dar te rog… după asta, să nu mai trăim cu regrete.

A luat banii fără să spună nimic și a plecat la Buzău. Eu am rămas singură în apartamentul nostru mic de două camere, cu pereții reci și visurile spulberate.

Au trecut luni. Domnul Petrescu s-a simțit mai bine o vreme, dar boala l-a doborât până la urmă. Vlad a fost devastat. Eu am încercat să fiu alături de el, dar între noi se formase o prăpastie adâncă.

Mama m-a întrebat într-o zi:

— Regreți că ai renunțat la casă?

Am zâmbit trist:

— Nu știu… Poate că unele decizii nu au răspuns corect sau greșit. Poate că viața e doar o serie de alegeri imposibile.

Acum stau și mă întreb: oare am făcut ceea ce trebuia? Sau am pierdut tot încercând să salvez ceva ce oricum nu putea fi salvat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?