Între două femei și o mamă: Povestea mea despre alegeri, iertare și familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum poți să-i plătești chiria Anei, dar pe mine și pe Irina nici măcar nu ne lași să stăm o săptămână la tine?

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, pătați de vreme. Mama stă în fața chiuvetei, spatele drept, mâinile încleștate pe marginea blatului. Nu se întoarce spre mine. Știu că plânge în tăcere, dar nu pot să mă opresc. Simt că totul se prăbușește peste mine.

— Radu, nu e așa simplu cum crezi tu… Ana a rămas singură, fără niciun sprijin. Tu ai ales să pleci, să-ți refaci viața cu Irina. Eu… eu nu pot să-i întorc spatele Anei după tot ce a făcut pentru noi.

Mă uit la mama și simt cum mă arde furia. Ana, fosta mea soție, femeia pe care am iubit-o cândva, dar pe care am rănit-o atât de tare. Am plecat de lângă ea după zece ani de căsnicie, când am cunoscut-o pe Irina la serviciu. A fost o dragoste fulgerătoare, o nebunie care m-a făcut să uit de tot ce aveam acasă: copilul nostru, Andreea, și o viață liniștită în apartamentul mic din cartierul Titan.

Divorțul a fost un coșmar. Ana a plâns zile întregi, Andreea nu mi-a vorbit luni de zile. Mama… mama a rămas lângă Ana. Mergea la ea cu mâncare gătită, o ajuta cu facturile, îi ducea Andreei hainele spălate. Eu eram ocupat cu noua mea viață, cu Irina și planurile noastre de viitor.

Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm. După doi ani, firma la care lucram a dat faliment. Irina a rămas însărcinată, iar banii s-au terminat rapid. Am încercat să găsesc altceva, dar la 42 de ani nu te mai angajează nimeni ușor în București. Am ajuns să cer ajutorul mamei.

— Mamă, te rog… Nu avem unde să mergem. Proprietarul ne-a dat afară. Irina e însărcinată în luna a șaptea! Cum poți să ne lași pe drumuri?

Mama oftează adânc și se întoarce spre mine. Ochii ei sunt roșii, dar privirea e hotărâtă.

— Radu, nu pot s-o dau afară pe Ana ca să vă primesc pe voi. Ea și Andreea stau aici de când ai plecat tu. Nu pot să le cer să plece acum…

— Dar eu sunt fiul tău! strig eu disperat.

— Și Ana e ca o fiică pentru mine! Și Andreea e nepoata mea! Tu ai ales să pleci. Acum trebuie să-ți asumi consecințele.

Mă prăbușesc pe scaun și-mi pun capul în mâini. Irina mă așteaptă jos în mașină, cu ochii umflați de plâns. Nu știe ce să-i spun. Cum să-i explic că mama mea nu vrea să ne ajute? Că preferă să stea cu fosta mea soție?

Îmi amintesc de copilărie. Tata a murit devreme, iar mama s-a chinuit singură cu mine. Mereu mi-a spus că familia e cel mai important lucru pe lume. Dar acum familia mea pare sfâșiată în două tabere: una cu Ana și Andreea, alta cu mine și Irina.

În seara aceea mă întorc la mașină și o găsesc pe Irina tremurând sub o pătură subțire.

— Ce-a zis? întreabă ea cu voce stinsă.

— Nu vrea… Nu poate… Ana și Andreea stau acolo.

Irina izbucnește în plâns.

— De ce? Ce are cu mine? Ce-am făcut eu?

Nu știu ce să-i răspund. Știu doar că am greșit mult față de Ana și Andreea. Că mama nu poate uita lacrimile lor. Dar Irina nu are nicio vină. Copilul nostru nenăscut nu are nicio vină.

Trec zilele greu. Dormim prin mașină sau la prieteni care ne primesc câte o noapte-două. Încerc să găsesc ceva de muncă la negru, dar banii abia ne ajung pentru mâncare.

Într-o zi primesc un mesaj de la Andreea:

„Tati, te rog vino să mă vezi. Mi-e dor de tine.”

Mă duc la mama acasă cu inima strânsă. Ana mă primește rece la ușă.

— Ce vrei?

— S-o văd pe Andreea.

— Intră.

Andreea mă îmbrățișează strâns și simt că mă topesc de dorul ei.

— Tati, de ce nu stai cu noi?

Nu pot să-i spun adevărul. Îi spun doar că „e complicat”.

După vizită, mama mă oprește pe hol.

— Radu… Poate ar trebui să vorbești cu Ana. S-o ajuți mai mult pe Andreea. Să-ți asumi ce-ai făcut…

— Mamă, eu încerc! Dar am nevoie și eu de ajutor!

— Ajutorul nu înseamnă doar un acoperiș deasupra capului… Uneori trebuie să-ți ceri iertare cu adevărat.

Mă uit la ea și simt că nu mai am putere să lupt. M-am pierdut între două vieți: una pe care am distrus-o și alta pe care nu reușesc s-o construiesc.

Într-o noapte, stând în mașină lângă Irina care doarme agitat, mă întreb: Oare cât timp trebuie să plătim pentru greșelile trecutului? Oare familia poate fi vreodată întreagă din nou? Voi ce ați face în locul meu?