Între două focuri: Povestea mea despre divorțul părinților și lupta pentru liniștea fiicei mele

— Raluca, nu vezi că Sorin nu știe nici acum să fie tată? Cum să lași copilul cu el? strigă mama, cu vocea ridicată, în timp ce Mara, fetița mea de doar șase luni, începea să plângă în pătuțul din colțul camerei.

Mă uitam la ea, simțind cum mi se strânge stomacul. Tata tocmai plecase după o vizită scurtă, aducând un ursuleț imens și o pungă cu dulciuri pe care Mara oricum nu avea voie să le mănânce. Mama îl privise cu dispreț, iar eu am rămas să adun cioburile unei conversații care nu se termină niciodată bine.

— Mamă, nu e vorba despre tine sau despre el. Mara are nevoie de amândoi… am încercat să spun, dar deja știam că nu mă ascultă.

Așa a fost mereu. De când eram mică, părinții mei s-au certat pentru orice: cine mă duce la școală, cine îmi cumpără haine, cine mă ajută la teme. După divorțul lor, am sperat că va fi mai bine. Dar nu a fost. S-au transformat în rivali și mai aprigi, fiecare încercând să demonstreze că celălalt e vinovat pentru tot ce nu merge în viața mea.

Când am rămas însărcinată cu Mara, am crezut că poate, în sfârșit, vor găsi un motiv să se apropie. Să lase trecutul în urmă. Dar nașterea ei a fost doar scânteia care a reaprins vechile lor conflicte. Acum nu se mai ceartă doar pe mine, ci și pe Mara.

— Să nu-l lași pe Sorin să o țină în brațe prea mult! Nici nu știe cum să țină un copil! îmi spunea mama aproape zilnic.

— Mariana exagerează ca de obicei. Las-o pe Mara cu mine o zi întreagă și ai să vezi că se simte mai bine decât acasă! îmi scria tata pe WhatsApp, de fiecare dată când avea ocazia.

Între aceste două fronturi, eu mă simt ca o funie trasă din ambele capete. Nu mai știu cui să-i fac pe plac. Nu mai știu dacă vreau să fac pe plac cuiva. Tot ce vreau este liniște pentru mine și pentru Mara.

Într-o zi de duminică, când soarele abia răzbătea printre norii groși de toamnă, am decis să-i invit pe amândoi la mine acasă. Speram că poate, față în față cu nepoata lor, vor reuși să lase armele jos măcar pentru câteva ore.

— Nu cred că e o idee bună, mi-a spus mama la telefon. O să vin doar dacă promiți că Sorin nu va aduce iar jucării inutile.

— Raluca, dacă vine și Mariana, eu nu stau mult. Știi bine că nu pot suporta teatrul ei, mi-a spus tata sec.

Totuși, au venit amândoi. S-au așezat la masa din bucătărie ca doi străini care nu au nimic de împărțit. Mara râdea în brațele mele, fără să știe cât de grea e atmosfera din jurul ei.

— Uite ce frumoasă e! seamănă cu mine când eram mică, spuse tata cu mândrie.

— Nu seamănă deloc cu tine! Are ochii mei și zâmbetul meu! îl contrazise mama imediat.

Am oftat adânc și am încercat să schimb subiectul:

— Poate vreți să vă jucați cu ea împreună?

Dar niciunul nu a vrut să cedeze primul. Fiecare voia să fie cel mai bun bunic sau bunică. Fiecare voia să demonstreze ceva. Iar eu eram din nou prinsă la mijloc.

Seara, după ce au plecat, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am simțit vinovată că nu pot oferi Mariei o familie normală. M-am simțit furioasă pe ei că nu pot renunța la orgolii nici măcar acum, când tot ce contează ar trebui să fie fericirea nepoatei lor.

A doua zi dimineață, mama a venit neanunțată cu o pungă plină de haine pentru Mara.

— Să nu-i dai rochița aia roz pe care i-a adus-o Sorin! E din material prost și sigur o irită!

Am simțit cum explodez:

— Mamă! Ajunge! Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu arbitru între voi! Mara are nevoie de liniște! Eu am nevoie de liniște!

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. A tăcut pentru prima dată după mult timp. Apoi a plecat fără să spună nimic.

În acea seară l-am sunat pe tata:

— Tata, te rog… Nu mai vreau să văd competiția asta între voi. Vreau doar ca Mara să aibă doi bunici normali. Poți încerca?

A tăcut câteva secunde lungi.

— O să încerc… dar nu promit nimic. Știi cum e mama ta…

Am închis telefonul și m-am uitat la Mara cum dormea liniștită. Mi-am dat seama că trebuie să pun limite clare dacă vreau ca ea să crească altfel decât am crescut eu.

De atunci am început să spun „nu” mai des. Să refuz vizitele neanunțate. Să le spun părinților mei că nu accept critici sau comparații în prezența Mariei. A fost greu la început – s-au supărat, au încercat să mă manipuleze cu lacrimi sau reproșuri – dar încet-încet au început să înțeleagă.

Totuși, rana rămâne acolo. De fiecare dată când văd un copil jucându-se fericit cu ambii bunici la un loc de joacă sau la o aniversare fără tensiuni ascunse, simt un gol în stomac.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap complet de umbra conflictului lor sau dacă Mara va purta mereu povara asta moștenită.

Dar poate că primul pas spre vindecare este tocmai acesta: să recunosc cât de mult doare și să aleg alt drum pentru fiica mea.

Oare câți dintre noi trăim încă prinși între războaiele părinților noștri? Cum putem rupe lanțul acesta pentru copiii noștri?