Între două inimi: Pe cine iau de mână spre altar?

— Elena, trebuie să decizi. Nu mai putem amâna! vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea, cu ochii roșii de nesomn. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai.

— Nu pot, mamă… Nu pot să aleg între ei. Cum să fac asta?

E liniște. Doar ceasul ticăie pe perete. În două săptămâni mă mărit cu Radu, omul pe care îl iubesc de șapte ani. Dar nu pot să mă bucur. Mă simt prinsă ca într-o menghină între două inimi care bat pentru mine, fiecare în felul lui.

Tatăl meu biologic, Doru, a plecat când aveam opt ani. Îmi amintesc și acum cum a închis ușa după el, fără să se uite înapoi. Ani de zile am visat că se întoarce, că mă ia în brațe și îmi spune că îi pare rău. Dar nu s-a întors. A sunat rar, de Crăciun sau de ziua mea, cu vorbe goale și promisiuni de vizite care nu mai veneau.

Apoi a apărut Victor. Aveam zece ani când mama l-a adus acasă. La început l-am urât. Îmi era teamă că vrea să-l înlocuiască pe tata. Dar Victor nu s-a grăbit. Mi-a reparat bicicleta, m-a dus la școală când ploua torențial și mi-a ținut mâna la primul meu examen important. M-a învățat să am încredere în oameni din nou.

Acum, la 27 de ani, trebuie să aleg cine mă conduce spre altar. Doru a reapărut în viața mea acum un an, după ce a aflat că mă mărit. A venit cu flori și lacrimi în ochi.

— Elena, știu că am greșit… Dar sunt tot tatăl tău. Vreau să fiu acolo pentru tine, măcar acum.

Victor n-a spus nimic. Doar a zâmbit trist și a plecat din cameră. L-am găsit seara pe balcon, privind orașul luminat.

— Nu trebuie să faci nimic pentru mine, Elena. Eu te iubesc oricum. Dar să știi că mi-ar plăcea să fiu lângă tine atunci…

Mă simt vinovată față de amândoi. Doru e sângele meu, dar Victor mi-a fost tată cu adevărat. Mama mă privește cu ochii umezi.

— Fata mea, nu poți mulțumi pe toată lumea… Dar nici nu poți trăi toată viața cu regrete.

În fiecare zi primesc mesaje de la rude: „Cum să nu-l iei pe Doru? E tatăl tău!” sau „Victor a fost acolo mereu pentru tine!” Mă simt ca o piesă de șah mutată de colo-colo pe tabla vieții altora.

Într-o seară, Radu mă găsește plângând pe covorul din sufragerie.

— Iubito… Nu contează ce alegi, eu sunt aici pentru tine. Dar nu uita: e ziua ta. Fă ce simți tu.

Îmi vine să țip: „Dar dacă nu știu ce simt?!”

În noaptea aceea visez că merg spre altar singură, iar la jumătate drumul se despică: pe o parte e Doru, pe cealaltă Victor. Amândoi mă privesc cu ochi triști și întind mâinile spre mine.

A doua zi dimineață îl sun pe Doru.

— Tată… vreau să vorbim.

Ne întâlnim într-o cafenea aglomerată din centru. E emoționat, își frământă mâinile.

— Elena… Nu vreau să te pun într-o situație imposibilă. Știu că am lipsit… Dar te iubesc.

Îl privesc lung.

— Știi ce doare cel mai tare? Că ai ales să pleci atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine. Și totuși… încă speram să vii la serbările mele, la aniversări… Să fii acolo când am avut nevoie de un tată.

Lacrimi îi curg pe obraji.

— Am fost un laș… Dar vreau să recuperez timpul pierdut.

— Nu poți recupera totul într-o zi… Dar poți începe acum.

Îl îmbrățișez strâns. Simt că o parte din povara mea se ridică.

Seara vorbesc cu Victor.

— Știi… dacă nu erai tu, nu eram omul care sunt azi. Poate nu-ți spun destul de des, dar te iubesc ca pe un tată adevărat.

Victor zâmbește larg și mă strânge la piept.

— Pentru mine ești fata mea și atât.

În noaptea dinaintea nunții nu dorm deloc. Mă uit la rochia albă atârnată pe ușă și mă gândesc: oare există o alegere corectă?

În dimineața nunții îi chem pe amândoi în camera mea. Le spun:

— Vreau să mergeți amândoi cu mine spre altar. Pentru că fiecare dintre voi mi-a dat ceva esențial: viață și dragoste necondiționată.

Se privesc surprinși, apoi zâmbesc amândoi printre lacrimi.

Când pășesc spre altar cu ambii tați de braț, simt că inima mea e întreagă pentru prima dată după mulți ani.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni vechi și alegeri imposibile? Oare putem ierta trecutul ca să ne bucurăm de prezent? Voi ce ați fi făcut în locul meu?