Între două iubiri: Povestea unei mame care și-a alungat fiul și a ales să trăiască alături de nora ei

— Cum poți să-mi faci una ca asta, mamă? Ți-ai pierdut mințile?
Vocea lui Vlad răsuna prin apartamentul mic din cartierul Drumul Taberei, ca un tunet care sparge liniștea după o furtună. Mâinile îi tremurau, iar ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai tatălui său, ardeau de furie.
— Nu eu am făcut asta, Vlad. Tu ai făcut-o, răspund eu, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simt cum inima mi se frânge.
Irina stătea în pragul bucătăriei, cu obrajii scăldați în lacrimi, strângând la piept fetița lor, Ana. M-am uitat la ele și am știut că nu mai pot să tac.

Totul a început după ce soțul meu, Mihai, s-a stins din viață acum trei ani. A fost un bărbat frumos și bun, cu o voce caldă care mă liniștea chiar și în cele mai grele zile. După moartea lui, Vlad s-a schimbat. A devenit rece, impulsiv, mereu nemulțumit. Am pus totul pe seama durerii pierderii tatălui său, dar adevărul era mult mai crud.

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea cu putere în geamuri și Bucureștiul părea mai trist ca niciodată, am auzit pentru prima dată țipetele. Irina plângea în dormitor, iar Vlad ridica vocea la ea pentru ceva banal — o ciorbă prea sărată. Am intrat peste ei fără să bat la ușă.

— Vlad! Ce faci? Nu vezi că o sperii pe Irina?
— Nu te băga, mamă! E treaba noastră!

Am ieșit atunci rușinată, convinsă că nu e locul meu să intervin. Dar nu a fost ultima dată. În lunile ce au urmat, certurile au devenit tot mai dese. Irina slăbise vizibil, iar Ana era tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o pe Irina plângând în baie, cu urme albastre pe brațe.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o cu voce stinsă.
Ea a ezitat mult până să-mi răspundă.
— Vlad… nu mai e omul pe care l-am cunoscut. Mă jignește, mă împinge… uneori mă lovește. Dar nu pot pleca. Unde să mă duc cu Ana?

Atunci am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum putea fi fiul meu capabil de așa ceva? Mi-am adus aminte de Mihai și de felul în care mă ținea de mână când aveam nevoie de sprijin. Vlad nu era așa. Ce s-a întâmplat cu băiatul meu?

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care l-am iertat pe Vlad pentru ieșirile lui nervoase din copilărie, la toate scuzele pe care i le-am găsit când era adolescent și lovea cu pumnul în pereți sau trântea uși. Mereu am crezut că va trece de la sine.

A doua zi dimineață am luat o decizie pe care nu credeam vreodată că o voi lua.

— Vlad, trebuie să pleci din casă. Nu mai pot să te văd făcând rău familiei tale.
El a râs batjocoritor.
— Tu glumești? Să plec eu din casa mea?
— Nu e casa ta. E casa noastră și nu vreau ca Ana să crească într-un mediu toxic.

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a spart un pahar de nervi și a plecat trântind ușa. Vecinii au ieșit pe hol să vadă ce se întâmplă. M-am simțit mică și rușinată, dar și ușurată.

După ce Vlad a plecat, liniștea s-a așternut peste apartament ca o pătură caldă. Irina a început să zâmbească din nou timid, iar Ana a prins curaj să se joace prin casă fără teamă. Am decis să rămân cu ele — nu doar pentru ele, ci și pentru mine.

Familia mea m-a judecat aspru. Sora mea, Mariana, m-a sunat furioasă:
— Tu realizezi ce ai făcut? Ți-ai dat propriul copil afară din casă!
— Nu e copilul pe care îl știam eu… Nu pot să-l las să distrugă viețile celor din jur.
— O să regreți!

Dar nu am regretat niciodată. Singurul lucru care mă doare este că nu am avut curajul să intervin mai devreme. Poate dacă aș fi pus limite când era mic, poate dacă nu l-aș fi protejat atât de mult după moartea tatălui lui…

Într-o seară târzie, stând la masă cu Irina și Ana, am simțit pentru prima dată după mult timp că aparțin undeva. Am povestit despre Mihai și despre cum obișnuia să cânte la chitară în serile de vară pe balcon.

Irina m-a privit cu ochii umezi:
— Mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Mi-am trecut mâna prin părul ei și am zâmbit trist:
— Curajul vine uneori prea târziu… Dar important e că vine.

Acum Vlad locuiește singur într-o garsonieră la periferie. Nu ne mai vorbim decât rar, prin mesaje scurte și reci. Uneori mă întreb dacă va înțelege vreodată de ce am făcut asta sau dacă mă va urî toată viața lui.

Dar privind la Ana cum doarme liniștită și la Irina cum își recapătă încet-încet speranța, știu că am făcut ce trebuia.

Oare câte mame mai tac din teamă sau rușine? Câte familii se destramă pentru că nu avem curajul să spunem „Destul!”? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?