Între două iubiri: Povestea unei mame sfâșiate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să simt că nu sunt niciodată destul pentru tine!

Cuvintele Anei au răsunat în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Era seară târzie, Vlad tocmai plecase la facultate, iar eu rămăsesem singură cu fiica mea adolescentă, care mă privea cu ochii plini de lacrimi și furie. M-am simțit mică, vinovată, prinsă ca într-o capcană pe care tot eu am construit-o, zi după zi, an după an.

Nu știu când am început să mă simt atât de străină de Ana. Poate când era mică și plângea nopți la rând, iar eu nu reușeam să o liniștesc. Poate când a crescut și a început să mă contrazică la orice pas, să mă provoace, să-mi arate că nu sunt mama perfectă pe care mi-o imaginam. Cu Vlad era altfel: el era liniștit, ascultător, venea la mine cu orice problemă. Îl simțeam aproape, ca pe o extensie a sufletului meu. Pe Ana însă… parcă nu reușeam să o înțeleg niciodată.

— Ana, nu e adevărat… Eu te iubesc, doar că… — am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu mă iubești la fel ca pe Vlad! Mereu îl lauzi pe el, mereu îi iei apărarea! Pe mine mă critici pentru orice! — a izbucnit ea, trântind cana pe masă.

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei toată durerea pe care o simțisem și eu când eram copil. Mama mea mă compara mereu cu sora mea mai mare. Mi-am jurat atunci că nu voi face niciodată asta cu copiii mei. Și totuși, uite-mă aici, repetând greșelile trecutului.

Soțul meu, Sorin, nu era acasă. Lucrează mult, vine târziu și rareori se implică în conflictele dintre mine și copii. De multe ori îmi spune: „Las-o pe Ana în pace, e doar o fază. O să-i treacă.” Dar eu știu că nu e doar o fază. Știu că între mine și Ana s-a ridicat un zid pe care nu știu cum să-l dărâm.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ales să-l ascult pe Vlad povestindu-mi despre examenele lui, dar am ignorat încercările Anei de a-mi arăta desenele ei sau de a-mi povesti despre prietenele ei. Mi-am amintit cum îi spuneam mereu „ai grijă cum te îmbraci”, „nu vorbi așa”, „nu ieși cu băieții ăia”. Cu Vlad eram blândă, îl lăsam să greșească fără să-l cert.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana în camera ei, desenând ceva pe colțul biroului. Am bătut timid la ușă.

— Pot să intru?

— Faci ce vrei… — a murmurat ea fără să mă privească.

M-am apropiat încet și am văzut desenul: două siluete care stau spate în spate, despărțite de un zid gri. Am simțit un nod în gât.

— E frumos desenul… — am spus încet.

— Nu trebuie să-mi spui asta doar ca să mă faci să mă simt mai bine.

Am vrut să-i spun că nu e adevărat, dar m-am oprit. Poate pentru prima dată am realizat cât de mult am rănit-o fără să-mi dau seama. Am ieșit din cameră cu lacrimi în ochi.

În zilele următoare am încercat să fiu mai atentă la Ana. Să-i ascult poveștile, chiar dacă uneori nu le înțelegeam. Să-i spun că sunt mândră de ea, chiar dacă nu era olimpică la matematică precum Vlad. Dar tot simțeam că ceva lipsește. Că iubirea mea pentru ea e forțată, că nu vine natural ca în cazul lui Vlad.

Am început să mă întreb dacă sunt o mamă rea. Dacă e ceva greșit cu mine. Am vorbit cu sora mea, Irina:

— Poate ai nevoie de ajutor… Poate ar trebui să mergi la un psiholog de familie — mi-a spus ea într-o zi.

Mi-a fost rușine. În satul nostru din Prahova lumea vorbește mult. „Maria s-a dus la psiholog! Ce-o fi pățit?” Dar până la urmă am făcut pasul și am mers la doamna Popescu, psihologul școlii unde predau limba română.

— Maria, ai curajul să recunoști ce simți? — m-a întrebat ea blând.

Am izbucnit în plâns:

— Nu pot s-o iubesc pe Ana așa cum îl iubesc pe Vlad! Simt că nu mă regăsesc în ea… Și mă urăsc pentru asta!

— Nu trebuie să te urăști. Trebuie doar să accepți că fiecare copil e diferit și că relația cu fiecare va fi unică. Dar iubirea se poate construi prin răbdare și sinceritate.

Am început să lucrez cu mine însămi. Să-mi accept sentimentele fără vinovăție. Să-i spun Anei ce simt, chiar dacă doare:

— Ana, știu că te-am rănit. Știu că nu am fost mama de care aveai nevoie. Dar vreau să încercăm împreună să ne apropiem.

A plâns mult atunci și m-a lăsat s-o țin în brațe pentru prima dată după ani de zile.

Vlad a observat schimbarea:

— Mamă, mă bucur că încercați să vă înțelegeți… Dar sper că nu te vei îndepărta acum de mine.

L-am asigurat că dragostea mea pentru el nu va scădea niciodată. Dar știam că trebuie să găsesc echilibrul între cei doi copii ai mei.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Ana încă are suișuri și coborâșuri, dar acum vorbim mai deschis. Încercăm să găsim puncte comune: pictăm împreună duminica sau mergem la film. Nu e ușor — uneori încă simt distanța dintre noi — dar nu mai fug de ea.

Multe mame din sat mă privesc ciudat când povestesc despre terapie sau despre conflictele cu Ana. Dar eu cred că e timpul să vorbim deschis despre astfel de probleme. Să recunoaștem că nu suntem perfecte și că iubirea nu vine mereu natural.

Mă întreb adesea: câte mame mai trăiesc aceeași vinovăție ca mine? Câte familii se destramă din cauza tăcerii? Oare voi reuși vreodată să-mi iert greșelile și să construiesc cu adevărat o punte spre inima fiicei mele?