Între două iubiri: Povestea unei mame sfâșiate de alegerea fiului său

— Cum ai putut să faci asta, Radu? Vocea mea tremura, iar mâinile mi se agățau de marginea mesei din bucătărie, ca și cum doar lemnul acela vechi mă mai putea ține întreagă. Era decembrie, afară ningea liniștit, dar în casă era furtună. Radu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, iar Irina plângea în camera alăturată, încercând să nu-i trezească pe gemeni.

Nu am uitat nici acum acea seară. Parcă totul s-a rupt atunci: liniștea noastră, încrederea mea în el, imaginea familiei pe care o credeam indestructibilă. Radu mi-a spus că s-a îndrăgostit de altcineva. O chema Simona. O colegă de la serviciu. „Nu mai pot, mamă. Nu mai pot să trăiesc o minciună”, mi-a spus el, dar pentru mine minciuna abia începea.

Irina era ca o fiică pentru mine. Am crescut-o aproape de când a intrat în viața lui Radu. O fată blândă, muncitoare, care a lăsat totul pentru el. Când au venit gemenii, am simțit că viața ne-a binecuvântat. Dar fericirea a fost scurtă. Radu s-a schimbat după naștere: mereu obosit, mereu absent, mereu cu telefonul în mână. Am crezut că e stresul, că e greu cu doi copii mici. Nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea fi altceva.

În acea noapte, după ce Radu a plecat trântind ușa, am mers la Irina. Stătea pe podea, cu spatele lipit de patul copiilor, și plângea fără sunet. M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. „Nu știu ce să fac”, mi-a șoptit. Nici eu nu știam.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am încercat să-mi țin familia laolaltă cu fire invizibile de răbdare și compromis. Dar firele s-au rupt rând pe rând. Radu s-a mutat cu Simona după nici două luni. Irina a rămas singură cu gemenii într-un apartament mic din cartierul nostru. Eu am rămas undeva la mijloc: mama care nu poate renunța la fiul ei și femeia care nu poate uita cât a suferit nora ei.

— Mamă, trebuie să vii la ziua copiilor! mă roagă Irina în fiecare an. Și mă duc. Îi văd pe gemeni crescând fără tatăl lor lângă ei și mă doare sufletul. Radu vine rar, mereu grăbit, mereu cu Simona la braț. Îi aduce jucării scumpe și promisiuni pe care nu le ține niciodată.

Într-o zi, l-am întrebat direct:
— Nu-ți pasă că îi rănești?
A oftat și a dat din umeri:
— Mamă, nu poți să mă judeci toată viața pentru asta. Și eu am dreptul să fiu fericit.

Dar fericirea lui a fost ca un pumnal pentru noi toți. Mama lui Irina nu mai vorbește cu mine; mă acuză că nu l-am crescut cum trebuie pe Radu. Vecinii mă privesc cu milă sau cu reproș când mă văd ducând sacoșe la Irina sau când mă întâlnesc cu Simona la piață.

Simona… Nu pot să o urăsc, dar nici să o accept nu pot. E tânără, frumoasă, mereu zâmbitoare când vine pe la noi cu Radu. Îmi vorbește politicos, dar simt că între noi e un zid de gheață care nu se va topi niciodată.

Cel mai greu e când gemenii mă întreabă:
— Bunico, de ce tata nu stă cu noi?
Le spun mereu că tata îi iubește, dar are mult de muncă. Știu că mint și mă simt vinovată.

Sunt zile când mă gândesc să-l iert pe Radu. Să-l accept pe el și pe Simona în viața mea fără resentimente. Dar apoi îmi amintesc chipul Irinei în acea noapte și lacrimile copiilor când tata nu vine la serbare sau la Crăciun.

Într-o seară, am avut o discuție aprinsă cu Radu:
— Mamă, tu chiar nu poți să treci peste? Toată lumea greșește!
— Nu e vorba doar de greșeală, Radu! Ai distrus vieți! Ai distrus familia noastră!
— Dar eu sunt tot fiul tău! De ce nu poți să fii fericită pentru mine?
Nu am știut ce să-i răspund. Pentru că nu eram fericită pentru el. Eram sfâșiată între iubirea de mamă și durerea de a vedea cum familia noastră s-a destrămat.

Irina nu și-a refăcut viața. Spune că nu poate avea încredere în nimeni după ce a trăit cu Radu. Gemenii cresc frumos, dar sunt sensibili și retrași. Merg des la ei să-i ajut cu temele sau să le gătesc ceva bun. Încerc să le fiu sprijin acolo unde tatăl lor lipsește.

Simona a încercat de câteva ori să se apropie de mine:
— Doamnă Elena, știu că e greu… Dar vă rog să-mi dați o șansă.
Nu i-am răspuns niciodată direct. Poate că ar trebui să încerc să o cunosc mai bine, dar ceva din mine se împotrivește.

Sunt nopți când stau trează și mă întreb dacă sunt o mamă rea pentru că nu pot ierta. Dacă dragostea pentru copilul meu ar trebui să fie mai presus de orice sau dacă loialitatea față de cei răniți contează mai mult.

Poate că timpul va vindeca totul sau poate că unele răni rămân deschise pentru totdeauna.

Mă întreb: oare câți dintre voi ați putea ierta? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?